Dorul de tine...

       Dorul este un sentiment nu numai greu de definit cat mai ales greu. Greu de dus, de invins, de resemnat.
      Dorul inseamna gandirea cu placere la fiinta iubita dar departata, inseamna sa-ti doresti ruperea distantei macar cu gandul daca nu cu fapta, optimismul privirii mentale aruncate cu nesat peste timp si spatiu.
     Dorul inseamna atat de multe trairi peste care troneaza duiosia, topitul inimii de dragul celui aflat in alta parte decat tine, o netarmurita mila ca nu-i esti aproape sa-l ajuti, sa-l ocrotesti, o mare ingrijorare ca e acolo singur , fara sprijinul tau.
    In dorul de celalalt omul invata sa se cunoasca pe sine, invata sa fie tandru, atent cu emotiile transmise delicat de celalalt, invata sa inteleaga si se intelege si pe sine.
    Prin dor fiecare dintre cei doi realizeaza un fel de atractie unica, e singura data cand bratele se intind in pustiu si ele nu inconjoara trupeste ci numai in inchipuire pe celalalt.
    Cel ce doreste nu simte decat tristete la gesturile zilnice care-i aduceau bucurie inainte. El nu mai e preocupat de sine ci de jumatatea androginului sau si pe toate le trece prin filtrul acestei deznadejdi.
     Dorul te inconjoara de tensiune, de intrebari si ganduri, iti arata dimensiunile nefericirii tale actuale raportate la fericirea trecuta cand erai langa cel drag. Dar dorul are si valente pozitive pentru ca-ti umple singuratatea si-ti incalzeste noptile reci. Icoana celui dorit e alaturi de tine mereu si atractia ei e vizibil accentuata. De la distanta dorul filtreaza tot si pastreaza numai semnul plus.
     Dorul te face mai sensibil, te umanizeaza si te invata ce inseamna lacrima. El iti infrange cerbicia si te face mai domol , te apropie insesizabil de idealul la care aspira cu nesat celalalt.
     In dor manifesti trebuinta ca celalalt sa fie langa tine in carne si oase si el sa te simta pe tine asijderea. In dor nu sunt ganduri carnale necurate , e doar dorul de fiinta zamislita de Dumnezeu a celuilalt, pentru ca departarea adauga fior mistic oricarui dor.
    In dor se arata valoarea eterna a persoanei iubite, cea cu care vrei sa fii ca o singura fiinta. Cu cat dorul e mai aprig cu atat imaginea celuilalt e mai idealizata si deci mai plina de duiosie, si cu atat toleranta  ta viitoare creste.
     Dorul scoate la iveala din noi resorturi interioare pozitive, cruciale pentru viitor. In dor, caldura cu care il veghezi pe cel de departe iti incalzeste si tie viata amara, redescoperirea binelui din el te face si pe tine buna, asteptarea lui iti cladeste speranta contopirii viitoare intr-o fiinta in care unul e de fapt celalalt.
  Mi-e atat de dor de tine ca ma doare carnea de pe mine si sufletul mi se zbate neputincios!Mai e putin...

O felicitare adusa tarziu de posta

     Ma uit amuzata la felicitarea pe care baiatul meu a primit-o , pe langa alte cadouri, de ziua lui .Are 16 ani  si felicitarea arata un leu vajnic umflandu-se in muschi ,iar deasupra lui troneaza un amical "Hai, arata-ne de ce esti in stare...", aluzie subtila la apelativul pe care Dorian il duce de ceva vreme in spate:"puiule!".Am inteles ,deci, mesajul.
    Nostalgia dupa copilaria lui pierduta de mine ca mama mi-a revenit. Imi face placere sa-mi reamintesc momente din decada si jumatate ce-a trecut peste el si nu regret noptile nedormite sau zilele alocate in intregime numai si numai lui..Trecerea timpului mi-a luat-o inainte si dintr-odata mergand cu el la plimbare n-a mai fost nevoie de mana mea ocrotitoare. Nu m-am simtit in plus , am fost incantata.Crestea.
    Cand a mai crescut, nu numai datoria de a-i cumpara haine ma mobiliza ,cat mai ales bucuria de a-l gati, de a-i cultiva simtul estetic, de a trezi in el vibratii estetice si emotii colorate. Il taram dupa mine prin magazine si asortam, ma razgandeam, cuplam piese vestimentare pe care pe urma acasa el le recompunea sau le refuza ambitios.
    Cu cat crestea mai repede, cu atat imi doream sa se intample asta mai repede, nu din comoditate sau satietate, ci din dorinta de a fi egalul meu, de-a avea un convorbitor pe masura. Sunt trista deja cand ma gandesc la momentul cand va depasi nivelul meu si eu voi ramane in urma lui cu nostalgia discutiilor nepurtate...
    Este un copil bun , intelept si echilibrat care ma fereste de griji inutile. Inca ma simt  necesara ca locomotiva  a lui prin educatie si instructie si nu rare sunt momentele cand ne intelegem din priviri. Chiar daca e la varsta rebeliunii adolescentine, intelege rostul meu si exagerarile aferente. Il simt de multe ori atat de aproape de mine, ca-mi aud sangele clocotind in el. E al meu si nu sunt de aruncat emotiile unei mame care simte emotia organica a iubirii materne . Poeta Ioana Nicolaie  scrie undeva intr-o suita de poeme in proza despre "Cerul din burta", despre relatia unica, nefreudiana  dintre mama si copil , despre statului unic al femeii care simte crescand in ea o viata noua, cu greturile de dimineata, primele miscari ale copilului, momentul cand la ecograf afli sexul lui si ii alegi numele pe care deja il folosesti in dialogurile cu el. Pentru ca vorbesti cu copilul tau dintotdeauna si el te simte si-ti raspunde cu aceeasi emotivitate si cand e in burta ta si cand are 16 ani.
    Tot el a ales ca urmatorii patru ani sa aiba statutul de elev al meu si sunt surprinsa de cat de bine merg treburile intre noi. Sunt nevoita sa satisfac curiozitatea multora care vad numai dezavantajele si nu intuiesc avantajele  : si-a umplut anul acesta tolba cu informatii, si-a schimbat prioritatile, si-a largit vizibil orizontul cunoasterii, s-a maturizat, are trasaturile generatiei lui dar are gena unei lumi mai conservatoare cu principii clare, romantisme si cumintenia unor viziuni.
    Este Rac, este incapatanat si asta m-a invatat pe mine ca drumurile ocolitoare sunt cele mai sigure.
   Vara aceasta a descoperit emotii noi pentru el  si sunt fericita ca m-a facut partasa la la ele.
    Am acum varsta spiritului fiului meu si sper ca voi reusi sa-l invat si pe el sa -si pastreze tineretea spiritului.
    La multi ani, leule!
   

La multi ani, mama!

      Mama mea implineste azi 70 de ani.Vorbind cu ea la telefon i-am auzit vocea bucuroasa , implinita, asezata , cu  modestia unei vieti pe care a fost obligata s-o traiasca si cu bune si cu rele.
     De cate ori merg la casa parintesca revad in fuga imaginea ei de femeie tanara, cu mine abia nascuta in brate: oachesa, semeata, cu parul coafat a la anii 60, imbracata cu rochii invoalte ca si actritele din filmele cu Elvis, cu  talie subtire si picioare zvelte.
    Cand am mai crescut si eram la gradinita , mama ma purta dupa ea  prin alte sate unde avea serviciul .O vad mai matura, de o frumusete asezata si blanda. Imi amintesc de o fotografie in care ea e inconjurata de copii(era educatoare)si una dintre fetite fusese surprinsa in timp ce se uita cu mare drag la mama mea, in timp ce eu ma strambam la fotograf din partea cealalta a grupului. E o imagine care mi-a produs multa vreme gelozie...
    Mai tarziu mi-o amintesc pe mama insarcinata cu fratele meu, robotind prin curte, si pot reface si acum dupa 39 de ani ziua cand  m-am pricopsit c-un fratior. Ca o curiozitate stiu si acum ce culoare avea rochia ei de gravida-grena/bordo.
     La varsta mea seman mult fizic cu mama. Sunt momente cand imbracandu-ma si fardandu-ma pentru anumite evenimente sa-mi amintesc cum stateam cu gura cascata la mama cea atat de cunoscuta de mine , cea comuna si omniprezenta ,care devenea alta cand mergea cu tata la vreo nunta/petrecere.Mi-a ramas in minte obrazul ei usor ridat refacut cochet cu fond de ten , rujul delicat si mirosul fin de parfum care se suprapunea peste mirosul de mama pe care si astazi il are.
    Cand a murit tata mi-a fost frica sa nu i se intample ceva. Plangea neobosita de doua zile si nu intelegeam ce momente mai regreta intr-o viata atat de chinuita. Pe urma am inteles ca-si plangea esecurile, tristetile si neimplinirile pentru care il facea pe el vinovat,isi jelea viata si lungul ei monolog adresat tatei era, de fapt, ultima lor discutie.
    Acum e batrana si nu mai are semetia tineretii sau forta maturitatii.E inchisa in universul ingust al gospodariei, cu televizorul si revistele ei ca auxiliare ale unei vieti lineare, parcursa in treptele date de anotimpuri si vreo durere fizica.Stiu ca e respectata de cei din jurul ei, stiu ca n-a vrut sa plece in satul ei pentru ca i s-a parut o tradare a prietenilor si a meseriei , stiu ca e discreta si are priceperea de-a cultiva in timp prietenii, ca are si acum frusrarile copilului crescut de tata vitreg si ca sufletul i se umple de bucurie cand vorbeste despre rudele paternale.
     Ma gandesc acum amuzata cat de furioasa eram pe ea cand in vara lui 1982 m-a supus unui"supliciu" : am invatat sa gatesc. Tenacitatea ei a invins si marturisesc ca inca gateste mai bine decat mine. Placinta ei cu branza este irepetabila, orice -ar zice alte mamici!
    Au fost multi ani grei pentru ea si pentru mine cand ne-am intalnit numai ca sa facem schimb de nefericiri, au fost perioade cand am simtit ocrotirea ei, e acum o vreme cand , mai inteleapta fiind, incerc sa nu-i repet greselile si sa-i copiez atitudinile. Si , chiar daca mai fac eu pe batoasa in fata ei ,inca mai invat de la ea...
    
   

Desertul asteptarii ratate

     Exista cuvinte cu destine remarcabile.Am descoperit asta cand prin primavara am recitit de vreo patru ori toate "Momentele si schitele"caragialiene. Urmaream cu infrigurare semnificatiile unui cuvant  oarecare dealtfel dar care acolo capata nuante speciale- infam .
    Zilele trecute un alt cuvant s-a oprit o secunda din tavalugul discursului convorbitoarei mele- plafonare. Ea il folosea in contextul in care , renuntand la o functie in care stationa de un deceniu, intoarcerea la locul initial de munca ar aduce cu ea si plafonarea, lipsa provocarilor, lancezeala, nostalgia dupa aerul rarefiat al elitei, un restart neasteptat si , mai ales, nedorit, adica un fel de ratare. Eu, care stationasem in acest loc nedorit de ea si lasasem sa treaca peste mine acelasi deceniu dar fara faptele ei marete, am ripostat slab spunandu-i ca nici la nivelul meu provocarile nu lipsesc, n-ai timp sa te plictisesti si ca , daca-ti doresti cu adevarat, nu trebuie sa ajungi sus ca sa-ti dovedesti cat de bun esti. E bine sa te stii omul potrivit la locul potrivit, sa stii ca tu sfintesti locul si ca nu durata mentinerii tale explica valoarea ta ci ceea ce lasi in urma ta: fapte marunte dar necesare, pasi mici pe care trebuie sa-i faca cineva pentru ca uriasii de deasupra ta sa aiba in numele cui sa vorbeasca, sa se laude, un fel de clacasi neimortalizati de Baba, deci o ratare asumata.
    Azi , dupa un rastimp de gandire si stimulata de"Desertul tatarilor " al lui Buzzati ,nu ma pot opri sa nu-mi reevaluez viata, mai ales cea profesionala. Ca si protagonistul romanului, traiesc de doua decenii intr-o sare de asteptare permanenta nu a lui Godot ci a "tatarilor", a unei provocari care sa dea un rost rutinei  profesionale zilnice .Duratele temporale sunt amortite intr-un spatiu in care muncesti fara zabava pentru ca toate curgerile de tineri prin scoala sunt de neoprit . Anii trec, generatiile scolare se perinda zgomotos, spui aceleasi si aceleasi lucruri cu alte tonalitati, sinonimizezi, devii volens nolens linear, socialul cu saracia lui iti mai duce mintea de la ecuatii si grafice la cosul zilnic si retetele medicale, si tu tot "magister dixit" ramai...Si te uiti in departare dupa fiecare generatie pe care o scoti la liman si astepti sa vina si randul tau sa infloresti ca fostii elevi care vin si-ti povestesc ispravile lor marete . "Si dumneavoastra, doamna profesoara? , Cum ma stii, tot la scoala..."Si momentul tau de glorie tot nu se arata, si tu simti ca ai putea sa faci mai multe pentru tine , pentru spiritul tau, ca n-ai citit atat toata viata ca sa tii discursuri fulminante duminica seara in gradina de vara din centrul orasului.
   Si, desi in urma cu ceva ani , venisei cu ganduri de evolutie personala si asteptai recunostinta de la cei carora le-ai schimbat destinul, spre tine nu se intoarce nimic decat uitarea, o ratare lenta si nedureroasa pe care o confuzi cu rutina, rostul tau, datorie, necesitate, constiinta impacata, constiinta profesionala si sociala, statut debil de intelectual de provincie. Si stropul de speranta ca tu o sa inventezi a doua oara roata si resorturile unei ambitii interioare te-au dus sus, dar nu destul de sus, nu  acolo unde ai fi putut sa ajungi daca...
   De cand cu criza si scaderea salariilor si globalizarea ce impinge varsta de pensionare spre 65 de ani, umbla o vorba prin cancelarii - ultima zi de munca, prima zi in cimitir. La fel ca la Mann si Buzzati cu moartea nu te pui si aceasta este singurul orizont de asteptare la care avem acces.
  

Fals tratat de prietenie

    Este o mare si  inutila prostie din partea ta daca incerci sa te faci util celorlalti. Contrar celor spuse de Steinbeck cum ca nu exista fericire mai mare pentru oameni decat sa se faca folositori pentru ceilalti, cultura civica postmoderna ne invata ca e mai bine sa stai relaxat la locul tau si sa-i lasi pe ceilalti sa-si descurce problemele pe care ei insisi si le-au creat.
    Intelepciunea populara spune ca facerea de bine e de fapt un bumerang ce se intoarce cu viteza dubla spre cel care s-a visat salvatorul cuiva. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu recunostinta se transforma in repros sau, mai rau, in tradare, iar consecintele interventiei tale le suporti tu, bunule si prostule samaritean, tu  care ai avut pentru 5 minute constiinta faptei bune.
    Nu indemn la egoism sau nepasare, Doamne fereste, dar cred ca e mai sanatos pentru fiecare
 daca s-ar aventura in actiuni de voluntariat al relatiilor umane numai la rugamintea sau dorinta celui/celor in cauza. E ca in povestea cu "dragoste cu sila nu se poate", mai bine stai pe margine si incerci din rasputeri ca lasitatea sau iresponsabilitatea cu care ceilalti isi rezolva problemele lor sa nu te afecteze pe tine. E atitudine de prostie intruchipata sa-ti lasi balta propria viata, interese, evenimente si oportunitati ca sa salvezi tu casnicia/relatia/afacerea cuiva care, dupa ce se vede cu sacii in caruta sa nu-si mai amintesca ce-ai facut decat daca ii reprosezi asta si care iti arunca nepasator si egoist peste umar "da' ce , ma , io n-as fi facut la fel pentru tine?", uitand ca tu niciodata nu l-ai pus intr-o situatie asemanatoare.
    Iar cealalta poveste biblica prin care , asemenea inaintemergatorului divin, sa intorci si celalalt obraz dupa ce primul e deja ferfenita , mi se pare pe langa faptul ca e o inadecvare naiva la vremurile in care traim ,dar si aduce un oarecare risc existential . D-alde Maica Tereza nu se nasc in fiecare zi de joi si camasa personala e mai apropiata decat tricoul cu imaginea edenului din vitrina bisericii.
    Omul e bine "sa-si cultive gradina personala": citesti , iubesti , descoperi natura , ai grija sa-ti cresti o familie frumoasa si sanatoasa moral, iti sadesti si cresti vise, aspiratii, iti conturezi varsta intelectuala si afectiva, iti cultivi spiritul si  cauti armonia cu sine si cu universul. Si indemna-i si pe ceilalti sa faca la fel. Singuri !

Aventuri in casa noastra!

      Consider ca decorarea unei case, a caminului unei familii, nu trebuie lasata la indemana unui specialist decat in masura in care acesta directioneaza dpdv estetic sau calitativ amenajarea in cauza.
      Este o adevarata moda acum sa consulti specialisti sau , in lipsa de bani, reviste de specialitate care sa-ti ofere ideile cele mai trendy sau cele mai chic . De la banala "Practic in casa/gradina" pana la site-uri , de la sfaturi date de massmedia prin emisiuni-tip pana la exemplele usor snoabe date de vedetele autohtone bagate in seama de vreo reporterita avida de subiecte mondene, toate iti ofera un evantai atat de larg de idei incat inevitabil ajungi ca mine care, intr-o seara placuta dealtfel, am pornit cautarea internauta antimonocromatism, ca dupa 2 ore sa devin pro...
      Sunt unii, mai ales de gen masculin, care cred ca o locuinta trebuie sa fie cat mai simpla cu putinta. Sufrageria sa aiba o plasma imensa si o canapea (eventual coltar) cu masuta aferenta pentru scrumiera din dotare si paharele pentru sprit. Dormitorul sa aiba numai un pat si un sifonier micut("la ce-ti trebuie atatea boarfe?De ce mai speli saptamanal?!), iar restul un gooool imens ca in capul si in spiritul lui. Ca altfel se sufoca masculul in cautarea libertatii din jungla abia parasita. Iar bucataria sa ne incante numai cu aragazul si frigiderul imens laolalta cu 2 scaune si o masa adusa direct din padure...
      Altii cred ca e o prostie sa pastrezi suvenirurile cumparate in concedii sau cadourile ce au fost aduse tocmai pentru a umple un gol in amenajare. "Ce dragut/a e!Ce bine i-ar sta aici!", zice ea."Ce porcarie!Cui o facem cadou?" zice el. Are dreptate! Cine ar aprecia un mic goblen sau un obiect de artizanat pe rafturile bibliotecii cand la fel de bine putem lipi cu scoci pe peretele dormitorului clasamentul diviziei C la tzurca?!
    Cata alerta a gospodinei care alearga cu micile ei economii ca o data pe an sa refaca macar partial coloritul locuintei vrand s-o inveselesca cu o perdea noua , o vaza cu flori mai vii, redecorarea unor rame stravechi..."Observi ceva nou, iubitule?" intreaba ea nerabdatoare ca stapanul iglu-ului sa -si coboare privirea-i princiara si spre covorul pe care-si taraste papucii de casa. Ochii lui orbiti de curatenia ei matrimoniala se mijesc spasmodic sa inhate vreun obiect pretios pe care ea a cheltuit banii casei. Fineturile nu-s pentru el. El nu zareste noua culoare trandafirie a dormitorului, nici abajurul nou dinspre balcon, nici perdeluta delicata vernil pe langa care trece spre baie...
   Pentru cei enumerati mai sus am o propunere : sa scoatem tot din casa, absolut tot, chiar si pe membrii familiei, iar pe un perete, cel de la rasarit eventual, sa troneze acele tablouri interbelice cusute de bunicile noastre, stiti, acelea cu busturile lui si ei, sub care sa fie cusute nu deja celebrele"O familie fericita" sau "Dumnezeu sa ne ocroteasca", ci "Casa goala caut familie".

Insectar uman

     Intalnesc din ce in ce mai putini oameni interesanti, speciali . Probabil ca asteptarile mele sunt inalte, pretentioase si nu se multumesc cu clisee. Sau poate n-ar mai trebui sa caut neaparat ineditul. Dar ma plictisesc atat de tare.....
     Nu mai vreau sa stau intr-un grup in care discutia e monopolizata de 2-3 indivizi care socotesc motivul intalnirii noastre audierea amintirilor lor dintr-o copilarie sau adolescenta nu foarte indepartate si care au pretentia ca sunt amuzanti , poate chiar exemplari. Toti am trecut prin intamplari mai mult sau mai putin amuzante dar nu  le bagam pe gatul celorlalti din lipsa acuta de subiecte. Cat de egoist sa fii sa nu-ti dai seama ca ceilalti se plictisesc, ar dori si ei sa spuna ceva iar tu nu-i ajuti deloc blocand discutia intr-un punct care-ti convine sau cu care esti obisnuit. Sunt de compatimit astfel de convivi care -si cultiva propria personalitate in spatii publice;frustrarile adunate acasa erup pe terase.
     Nu-mi plac oamenii care vorbesc mai mult de un sfert de ora despre cat de speciali sunt ei si care nu se trezesc din starea de autocontemplare. Am ascultat deunazi o doamna care timp de o ora(!) mi-a vorbit despre cat de minunata era ea cand avea nu stiu ce functie de conducere : amanunte care ma plictiseau, detalii ciudate pe care n-aveam chef sa le contracarez pentru ca impresia generala era de suvoi lingvistic ce cadea peste mine murandu-ma . Ne-am despartit , eu nauca, ea incantata ca mi-a demonstrat ce-a vrut. Zilele urmatoare am evitat-o cu discretie.
      Si mai de evitat sunt cei care dau de inteles despre ei ca sunt atipici, tu iti arati interesul pentru individualitatea lor si apoi descoperi marea dezamagire, o fasaiala de idee pe care au poleit-o bine de tot.Apropo, se poarta azi hobby-uri de sezon si nu esti cool decat daca te echipezi ca atare.
    In sfarsit , nu-mi plac oamenii care vor sa-ti devina familiari cat mai repede posibil. Te tutuiesc din prima, te fac complice la starile sau sentimentele lor, devii brusc posesorul unor secrete de familie, isi barfesc/ironizeaza partenerii de fata, in mijlocul unei discutii se intorc spre tine si-ti povestesc o intamplare intima dar , dupa parerea lor, exemplara.Se poarta acum sa fii cat mai deschis, sa empatizezi musai cu ceilalti, sa nu cumva sa provoci vreo discutie mai controversata pentru ca "nu-i frumos, ne-am adunat aici sa ne simtim bine, nu mai conteaza ca unii mai spun ineptii!".
    Fauna umana este diversa , colorata si "fara numar". La Bruyere ar fi avut despre ce sa scrie, La Fontaine ar fi avut ce sa caricaturizeze. Noroc cu Baiesu al nostru! Traim nu numai in lumea lui Caragiale, dar si in cea a Tantei si a lui Costel!
    

Toate panzele sus, XII B!

       Dintotdeauna am fost o noctambula. Citesc , invat, inventez orice noaptea. Ba mai mult, dupa o noapte nedormita integral sau partial sunt extrem de surescitata , dar in sens pozitiv. Ma misc ideatic cu usurinta, imi vin idei ca la tonomat, pe cand , daca dorm mai mult , sunt inceata, stangace si  ma adaptez greu la o realitate binecunoscuta.
      Dar de multa vreme n-am rupt noaptea in doua: sa adorm si apoi sa ma trezesc, sa merg undeva in afara casei, sa ma intorc si sa adorm la loc. Am facut asta in noaptea balului absolventilor, cedand la rugamintile lor de a fi acolo fie si numai pentru doua ore.
      Cand la ora 1 din noapte pupila mea didactica Flori Paica a dat desteptarea , m-am fastacit de parca trebuia sa merg la vreun examen. Venise si Roxana care se uita la mine asteptand vreun discurs pompos cand de fapt eu eram rupta de oboseala si incoerenta in orice.
      Odata ajunse la destinatie , ma astepta o surpriza, sau poate mai multe .Eu le pregatisem numai una. Ei facusera un filmulet in care montasera momente frumoase din anii liceului, poze ale lor care aratau abracadabrant cat de mult li se schimbasera trasaturile fizice, eu nedandu-mi seama decat de schimbarile intelectuale. Se adunasera toti din generatia lor curiosi ( eram mandra ca tocmai ai mei fusesera cei mai inventivi dintre toti) si treptat ne-a cuprins pe toti emotia despartirii .M-am obisnuit de atatea generatii sa-i las sa zboare departe de mine ,asa cum nu ma supar daca nu mai dau semne de viata dupa aceea. Viitorul lor e firesc sa fie mai important decat un trecut asimilat altor trecuturi...
        Avertizata ca surpriza are legatura cu mine (cele mai multe instantanee erau din orele mele) , am pregatit pentru fiecare o foaie pe care scrisesem trasatura definitorie astfel incat asezate intr-o anumita ordine din initialele lor  avea sa iasa indemnul :" Romania,  Europa ,pazea ca venim!".
      In fine, cand momentul de remember a trecut, am avut ragazul sa-i vad asa cum erau acum, asa cum ajunsesera. Fetele cucuiete erau acum elegante si zvelte in rochiile frumoase, urcate pe tocuri care le dadeau dureri, cei cativa baieti erau pierduti fie in bratele unor necunoscute de la alte clase ori erau accesorii firesti ale colegelor care exersau cu ei pasi cunoscuti sau nu prea de dans. Trecusera anii, se dusesera cu folos si n-aveam de ce sa regret asta , asa cum nu regret eforturile interminabile si indoielile si reprosurile care mi-au devenit ticuri didactice. Faptul usor ludico-indraznet de a primi 5 stele pentru "periculozitate" din partea lor arata ca-mi facusem datoria. Erau 5 stele pentru lucrul bine facut.
     S-au mai dus 4 ani. timpul prezent al discutiilor cu si despre ei va deveni un trecut nostalgic, un imperfect al regretului si tristetii nostalgice (ca sa fim in acord cu raspunsurile pentru bac) si astfel mai adaug o generatie lasata sa plece pe cont propriu in lume si viata , o generatie careia , ca tuturor celorlalte, le smulg mai in gluma, mai in serios promisiunea ca , daca vor ajunge la carma tarii sau a lumii ,sa nu  uite de profesori  si pensiile lor.
    Ma simt asa cum doresc: stoarsa ca un burete, toata esenta mea de profesor a mers spre ei. Sper, ca de fiecare data, sa merite .
    Toate panzele sus, XII B!

Mama de imprumut

       
           In luna mai , pe la mijloc, am avut pentru 4 zile doi copii, unul personal, din dotare de 16 ani si un turc de 17 ani sosit din Izmir intr-un proiect Comenius . Ideea de- a lua un copil strain acasa mi-a venit pe loc , desi recunosc ca de multa vreme ii coceam lui fiu-meu o proba de rezistenta sociala . Intamplarea a facut ca sa gasesc in aceeasi zi copilul disponibil pentru ca o alta familie romana renuntase. Eram atat de incantata ...
         ...incat am uitat cu desavarsire ca in meniul organizat de mine nu trebuia sa se gaseasca porcul...Zis si facut ! Am schimbat tot si am incercat cat am putut mai bine sa-l fac pe Arda sa se simta bine. Am fost atenta la cat mananca, daca-i place, daca il doare ceva, n-am vorbit prea mult cu Dorian in romaneste ca sa nu creada ca avem secrete, l-am dadacit pe-al meu sa -i tina companie, l-am intrebat cate-n luna si in stele astfel ca mesele de seara pe care le luam impreuna se terminau spre miezul noptii.
      I-am oferit numai mancaruri traditionale romanesti (vorba vine, ca stia de pe la ei de pilaf si chiftele), fara fast food-uri orientale, si am cautat insistent cadouri care sa-i aminteasca de noi  . Am apelat la binescunoscutul mit al lui Dracula in care eu personal nu cred , dar turcaletului i-a placut. In ultima seara am descoperit cu stupoare ca el avea voie sa manance si carne de porc deoarece familia lui nu era conservatoare ci destul de europenizata. Si uite asa am ajuns la concluzia ca de multe ori indrazneala te salveaza daca o folosesti la momentul potrivit.
     Imi pare rau pentru stramosii mei ucisi sau jefuiti de stramosii oaspetelui nostru , dar pe cuvant daca am simtit vreo ciuda, cum nici el n-a prididit sa-si ceara scuze ca noi fuseram multa vreme pasalacul alor lui...asta e!
    Iar noaptea de dinaintea plecarii lui a fost memorabila. Era superluna si bravul nostru ienicer era un pic temator si probabil ca atunci ne-am razbunat inaintasii bagand putin spaima in el...in gluma, of course .Sper ca i-a placut la noi,  Dorian mai converseaza cu el pe facebook si a primit o invitatie la el acasa, lucru care m-a bucurat pentru ca mi-ar placea sa-l vad pe fiu-meu mai indraznet si mai globalizator decat am fost eu la anii lui.
     Una peste alta, mi-am descoperit un instinct matern atotcuprinzator,  mi-a placut sa ma interesez de soarta unui copil pe care nu l-am socotit de imprumut ci ca fiind al meu. Cei de la serviciu abia ma asteptau dimineata sa vin si sa le povestesc ce-au mai spus si-au mai facut "copiii"mei. Le placea(cred!)entuziasmul meu si dorinta mea de-a oferi tot unui copil aflat departe de ai lui.
     Reversul? Arda a venit in seara ultima la mine cu un aer firesc si mi-a cerut sfatul asupra hainelor de calatorie. L-am socotit un semn ca a inteles si apreciat grija mea si ca a trecut si el bariera oaspete-gazda. Eram ca si mama lui...

Despre joc cu seriozitate

           Stiu ca este un cliseu actual faptul ca nu reusim la varsta maturitatii sa ne pastram spiritul ludic. Cred ca este in acelasi timp si un paradox deoarece copiii actuali s-au nascut in cea mai mare parte dintre ei obositi, blazati, sastisiti de o viata pe care abia au inceput-o.
          De multe ori nu-i acuz de rigiditate emotionala pentru ca asa au fost educati de niste parinti care au mostenit acest tip de modelare. Aici este acel spirit "comunist"atat de uzitat ca acuzatie. Multi parinti actuali atat urbani cat si rurali ( mai ales urbani)socotesc scoala ca un fel de treapta a unei cladiri uriase( numita viata) pe care nu esti obligat s-o calci apasat ca sa nu cazi, ci o traversezi oricum, in virtutea inertiei. De aceea trec 8 sau 12 ani de scoala si cei de-acasa habar n-au ca odrasla lor are probleme (altele in afara notelor mici si absentelor), daca are sau nu vreo aptitudine sau inclinatie , daca socializeaza sau are obstacole de comunicare . Pentru ei copilul este numai cel de acasa neluand in calcul si celelalte spatii publice in care acesta actioneaza.  De aceea cred si o  declar si in fata copiilor ca ei sunt de fapt rodul spectaculos sau repetent al  preocuparilor reale ale parintilor.
         Tot timpul scoala ofera pretexte variate asociate ludicului . Nu se diminueaza autoritatea didactica si nici nu se apropie periculos  catedra si bancile. E necesara totusi o compatibilitate emotionala, atitudinala si sociala intre adult si copiii sceptici ca acesta i-ar putea lua in serios prin joc.
        Intai iunie de anul acesta nu s-a deosebit cu nimic de aceeasi zi din anii precedenti. Eu sunt aceeasi, numai "ei" sunt altii. Am facut cu ai mei planuri de vizionare de desene animate si, la intrebarea ce film alegem , am raspuns fara ezitare "Pisicile aristocrate", fara sa stiu ca seara una dintre antene programase acelasi film . Obisnuiti cu filmele cu care i-am indopat de 3 ani , au primit detasati ideea cinefila dar au fost cei mai copiii de cand ii cunosc. Ma uitam pe furis la ei si toti erau tintuiti cu ochii pe ecran, radeau cu placere si zgomot, redescoperisera copilaria si fericirea momentului, aveau bogatia sufletesca sa solidarizeze  cu personajele , sa anticipeze raul , iesisera din carapacea obtuzitatii si apatiei cotidiene. Am ras laolalta cu ei si glasurile lor cristaline au acoperit vocea mea sugrumata de emotie.
        Copii dornici de joc si joaca, stand cuminti si curiosi sa vada ce spun, susotind scurt , intorcandu-se grabiti sa nu piarda din nararile mele, gustand glumele si avand simtul umorului, asta am vazut mai tarziu , in aceeasi zi, la alta clasa care a iesit repejor in curtea scolii "sa ne  jucam". Nimeni nu s-a simtit jenat sau prea matur pentru "Tara, tara, vrem ostasi", "Podul de piatra s- daramat"daca m-au vazut ca eu iau in serios totul. Si  la final:"ne mai jucam si la anul?"
      Ziua se incheie cu bobocii de la care am avut surpriza cea mai neplacuta.Tocurile inalte si fustele prea scurte puse special pentru Ziua copilului le-au impiedicat pe "primadone" sa se aplece dupa"batistuta" sau sa rupa sirul inamicilor la jocurile beligerante.Au depus repejor armele si recreatia a venit salvatoare. Oameni si oameni!...
     Am observat de asemenea ca pregatind textul argumntativ pentru bac, la aforismele despre copilarie si joc cliseele si truismele veneau ca grindina vara pe acoperisuri. Rapid si lasand urme distrugatoare. La aceste gauri hade ne vom uita profesori, parinti , opinie publica si nu inteleg de ce ne-am minuna. Noi le-am creat.
     

Calatoria ca pretext de redescoperire

                              



          Traiesc  de aproape doua luni sub impresia minunata pe care mi-a facut-o Ramnicu Valcea.
         Minunile vin cand nu te astepti ca d-aia sunt minuni si  rolul lor e sa te scoata din rutina ta nu numai cotidiana dar si existentiala..Cine sunt si incotro ma indrept ?-asta m-am intrebat la finalul calatoriei ce a avut  ca statie finala orasul cu pricina.
        Ale vietii valuri, vorba poetului, m-au adus la Giurgiu si nu prea m-am intrebat la modul serios unde altundeva m-as vedea traind. Dar acum mi s-a conturat aproape fara voia mea ideea ca altul e orasul ideal pentru mine.
        Ploaia de o zi care ne-a murat pe toti aflati cu treaba prin Ramnicu Valcea nu m-a impiedicat sa vad ca strazile nu sunt inundate de suvoaie , copacii batrani de pe margine par vigurosi si plini de forta, strazile largi , curate , cu case elegante si noi  respirau liniste si boierie, vitrinele mari ale magazinelor de pe bulevarde te imbiau intr-un mod demn, chiar cochet.
       O portiune a centrului intre tribunal si alte cladiri publice seamana izbitor cu piatetele din Roma, mai ales Piata Spania, cu trepte albe de marmura ce duc maiestuos si ascendent catre niste siluete diafane ale unor statui innegrite da mucegai si ploi .Un oras de provincie sebastian, cu terase cochete si linistite, fara pizzerii(!!!), cu 2 mall-uri , dar mai ales cu o atmosfera atat de patriarhala care m-a lecuit de stresul anterior. La lasatul serii, eram singuri pe o strada pustie, curata , fara caini sau betivi in fata carciumilor, intr-un oras cu ferestre luminate si oameni adunati acasa in liniste si bunacuviinta.
     Am trait 3 zile intr-un oras plin de copii inteligenti si oameni ai scolii ambitiosi despre care apoi am povestit la intoarcere. Oameni  ca si noi dar cu un cult al lucrului bine facut care noua ,celor dinspre orient, ne lipseste.Oameni pentru care ziua e tot la fel de lunga , oboseala e la fel de mare si dezamagirile unui sistem care nu-ti ofera recompense pe masura efortului depus  sunt la fel de acute. Si totusi muncesc in continuare stimulati de copiii care nu stateau ca ai nostri, cu picioarele pe speteaza scaunelor si faceau bascalie de toti si de toate ,ci aveau medalii multe atarnate de gaturile firave.
      Gazda noastra a fost Liceul forestier al carui parc dendrologic m-a incantat chiar daca m-am plimbat prin el acompaniata de o ploaie mocaneasca dar calda. In preumblarile prin oras in asteptarea rezultatelor concursului pentru care venisem ,am vizitat Muzeul de istorie care ne-a placut nu neaparat pentru exponate, cat mai ales prin stilul muzeografului  care a inteles minunat ca istoria e o continua poveste pe care trebuie s-o prezinti ca atare celor curiosi sa vada si sa auda . Ne-am despartit de el cu promisiunea unei intalniri peste un an si ne-a raspuns politicos ca spera ca peste un an sa nu mai fie acolo....Pacat!
        Ceea ce mi-a placut cel mai mult insa si m-a facut sa visez la asta a fost Muzeul de arta care e gazduit de casa donata  a unei familii bogate in interbelic. Casa e construita in stil brancovenesc, cu aspect exterior monahal indulcit de ferestrele ogivale acoperite de tesaturi fine dar rezistente de grilaje care pastreaza aceleasi teme si motive si in structura portilor elegante . Situata in spatele Muzeului de istorie pe o stradela cocheta , occidentala. casa adaposteste sculpturi ale lui Oscar Han, picturi de Tonitza si Tatarascu, un chip de copil de Grigorescu si foarte multe opere de arta avand o tema comuna: femeia. Un patefon, un semineu boieresc, mobilier stilizat extrem de elegant si cu un aer de vechi valoros, cu ferestre vitraliate cu motive florale, casa ar putea concura la cochetarie si finetea stilului cu cele de prin capitala .Imaginati-va ca are si o curte interioara cu o mica gradinita de flori, copaci ornamentali in care se aud glasuri de pasarele, cu o expozitie de picturi ale unui contemporan cu evocari urbane dulci ale Sibiului, cu susurul unui izvor mic pierdut ...Senzatiile sunt de rai terestru  si de refuz al intoarcerii la vulgaritatea vulgului.
      Pentru toate acestea si inca altele m-as intoarce oricand si pentru mult timp la Ramnicu Valcea!

Et in Bucovina ergo !

                                                   


                 Multa vreme am ignorat proverbul ce zice despre calatoria esuata la pomul laudat. O demonstratie superficiala ne duce la dezamagirea neasumata dealtfel a neinitiatului idealist care pleaca spre Mecca si se trezeste la Tandarei. Bluf!
               Aveam o dorinta mare de-a ajunge din nou in Bucovina. Mai fusesem intr-un concediu cu cortul in 2006 si ramasesem cu nostalgia unor meleaguri extrem de frumoase, pline de un fel de magie, cu oameni diferiti de regatenii dintre care veneam. Imi amintesc periplul de atunci plin de glume si intamplari placute pe care le-am imortalizat intr-un jurnal de calatorie. De aceea , o plimbare feroviara  spre aceleasi locuri m-a incantat. Am calatorit cu mare drag si bunadispozitie desi incurcate sunt caile cfr-ului autohton.
             Calatoria la comun pe o distanta mare creeaza un fel de solidaritate intre posesorii de bilete scumpe. Sau poate mutrele de profesoare sunt usor de identificat de catre cei din aceeasi tagma. Una peste alta am facut cunostinta din priviri si apoi verbal cu buzoieni, nemteni si bucuresteni care aveau acelasi punct de sosire : gara Campulung Moldovenesc Est.  Interesanta gara ce se numeste de fapt Burdujeni, nume ce mi-a amintit de Coana Chirita lui Alecsandri! Dulce graiul moldovenesc despre care inca mai cred ca se alatura si unor caractere pozitive, prietenoase. Contactul cu oameni diferiti lingvistic ma incanta desi nu mergeam acolo sa fac studii de lrc.
          Dar sa nu uitam proverbul initial, ca doar de acolo am purces in jeluirea noastra. Si uite asa se face ca deorganizarea era bine pusa la punct, moleseala estica era la locul ei , vremea extrem de rece de pe Rarau s-a pogorat si intre zidurile Colegiului militar unde am fost gazduiti/parasiti/pedepsiti/apelpisiti  in vilegiatura noastra..Nu suntem ceva fitosi din fire dar la cele 15 grade din camere si calugarii de pe muntele cu pricina s-ar fi intrebat evlavios ce forme de pocainta indura...Darmite niste copii de gimnaziu si liceu care traversasera tara pentru un concurs despre cele sfinte si care au dat astfel peste cele mai lumesti si , sa ma ierte Sfintii Parinti din care am conspectat cu osardie, cam adevarate..
      Ziua frig in camere, noaptea  unii mai norocosi au primit calorifere care au zapacit sistemul electric neobisnuit cu tropicele, la dusuri frig si apa calda pe baza de inundatie initiala premeditata, iar daca salvarea speram s-o obtinem din preparatele binecunoscute din Baltagul sadovenian, totul s-a dovedit pura speculatie. N-am reusit sa mancam decat mancare de la chioscul liceului...Ce ziceti de macaroane laptoase cu paine (cina), 2 felii de salam si ceai(mic dejun), ciorba la patrat -adica si ciulama(pranz), musaca cenusie si apoasa(cina)?!...
       Ca in orice opera exista si punct culminant . Sau mai multe : concursul s-a dat pe holul liceului  la 13-14 grade, in prima zi jumatate dintre concurenti s-au mutat la pensiuni si dupa concurs au plecat acasa . Am ramas acolo 200 din 500. Onorabilul juriu a fost gazduit asa cum ii sta bine oricarui juriu ministeriabil la hotel si, la festivitatea de premiere unde toti eram invinetiti de frig, ne spune prin gura minunat de dulce a Minei Rusu cat de obositi sunt dupa o noapte de jurizare si ca , daca au fost imperfectiuni in organizare, citez"suferinta ne innobileaza".
      Imi venea sa strig"Huo!!!!!!!"nu pentru mine ci pentru copiii pe care-i carasem dupa mine pana la Cuca Macaii ca sa le aud pe mandrele Rusu si Petrache din minister cum ne dau lectii de morala si smerenie ! Oricum, m-am racorit acolo atat la propriu(rar mi-a fost dat sa indur nepregatita asemenea frig si delasare) ,cat si la figurat (sunt cap de lista la persona non grata).
    Dar am ramas cu o interogatie inca retorica . Putini profesori s-au aratat indignati de conditii (cei din Iasi, Neamt ne-au taxat ca fitosi) , in excursia pregatita pe Rarau nimeni n-a pus intrebari de organizare si ne-am trezit dupa 4 ore de mers pe un drum din ce in ce mai noroios ca ora de intoarcere e 23 si ca exista doar 1 lanterna. Drept pentru care noi si alte 2 judete ne-am intors iar ceilalti ca la un semnal au pornit asemenea unei turme. Aici intervine dilema mea: supusenia de turma , obedienta sau increderea totala intr-o organizare ce lasa de dorit cu toata bunavointa naratoarei de fata?
     In rest , Bucovina e minunata , cu case atat de frumoase ce arata stapani gospodari, curatenie , oameni trebaluind prin curti nu stand la poarta ca in sud, oras frumos dar sarac(aproape fiecare bloc avea la parter magazine second hand sau cu ieftinaturi), multe flori, oameni ca peste tot(ba cu vorba dulce , ba repeziti), oameni facand politica(era campanie electorala), oameni saraci economic dar bogati sufleteste. La plecare, intalnim elevi ai liceului si-i compatimim prieteneste pentru conditiile in care sunt obligati sa stea . Raspunsul lor ne-a dat de gandit:"Dar sunt conditii foarte bune, se putea si mai rau!"...Judecati voi eu ca eu nu mai stiu ce sa cred: modestie sau prostie?
    Si pentru fiecare dintre raspunsuri am o alta intrebare :avem vreo sansa sa ducem tara asta undeva?si daca da, unde?

Ce te legeni , padure ?

      Mi-au placut intotdeauna plimbarile lungi prin padure . Primavara prin mai este cel mai frumos. Iarba noua, carnoasa si de un verde puternic se lasa greu calcata de talpile mele, fosnetul usor susurat al frunzelor te cuprinde usor intr-un fel de resemnare , de uitare de sine.
     Vara este racoare si bine dar si acolo te gaseste canicula si iarba nu mai e atat de viguroasa, ci se mladiaza usor domolita de niste fata morgana personale.
     Toamna e cea mai trista poveste de dragoste. Aceeasi iarba se pleaca obosita la pamant si , daca e o toamna lunga, mici firicele de iarba proaspata se itesc vesele la un soare rosu.
     Iarna n-am fost niciodata in padure, dar mi-ar placea sa o fac intr-o zi cu mult ger si soare, sa simt zapada scartaind sub pasii mei sovaielnici, sa caut cararile verii, mirosul florilor de salcam, ruginiul frunzelor tomnatice...
     Si toate acestea le-am gandit intr-o dupa-amiaza de sfarsit de aprilie mergand prin padurea Gutu de la marginea orasului. O experienta unica (am fost muscata de o capusa!), amuzanta (am avut ca mijloc de locomotie dus-intors o caruta trasa de un bidiviu rapanos pre nume Alina), galagioasa si plina de verdeata. A se repeta cat mai curand ! "Copiii" mei au fost linistiti, educati, descurcareti si , vazandu-le bucuria, m-am bucurat si eu cu ei. Parca Jean Jacques Rousseau vorbea despre educatia naturala realizata in mijlocul naturii . E interesant sa observi oamenii in natura. Daca mergi in scop pur stiintific, padurea ii intimideaza, se simt stanjeniti sa vorbeasca despre ceva atat de palpabil, ei fiind obisnuiti de scoala noastra stramba sa se exprime cat mai abstract, cu cat mai sofisticate informatii.
    Copiii se plictisesc repede intr-o padure. Jocurile de orice fel nu pot fi inlocuite de expeditia in sine, vor action, adrenalina, ii nemultumeste rutina linistitoare a verdelui atotcuprinzator. Ii ia cu somn sau cu plecatul acasa. Pacat ca si adultii trec indiferenti si asimileaza padurea cu un loc potrivit pentru un gratar, o plaja gratis sau un container natural .Si pe urma se mira de ce iarna le e casa ascunsa de nametii uriasi neopriti de nimic!
     Padurea e totusi ca orice femeie : freamata, sufera daca e calcata in picioare, isi schimba garderoba anual, se lasa cutreierata si descoperita, poarta culori aprinse, e cocheta si jucausa, primitoare si se intristeaza repede. Si vanatorii sunt totdeauna barbati!

Simpla demontratie pro spirit

       Dintotdeauna am socotit si mi s-a demonstrat ca "umanioarele" sunt mai importante decat disciplinele care te aduc cu picioarele pe pamant.
       Stiu, o sa ziceti ca fara ingineri lumea aceasta era neterminata , ca fara medici n-am fi supravietuit, ca fara fizicieni am fi fost pierduti in spatiul si timpul ignorantei, ca fara chimisti nu stiam cat de bogati  suntem si ca fara biologi deveneam dusmanii lumii create de noi...sau de Dumnezeu? Si aici intervine filosofia...
      Pentru ca oamenii si-au pus dintotdeauna intrebari cu privire la propria imagine, lume, familie...si aici descoperim istoria.
     Pentru ca omul a fost creat cu dorinta permanenta de-a cunoaste, de-a cauta aventura si calatoriile la capatul carora lumea lui era mai mare si mai misterioasa...si aici vine geografia.
     Pentru ca omului i-a placut sa se vada multiplicat si interpretat si intors pe toate fetele si toate dosurile ... si in adancul lui au patruns psihologii si scriitorii .
     Pentru ca omul n-a ramas singur, ci a cautat compania altora asemenea lui sau nu, pentru ca s-a strecurat intr-o jungla imensa  si a trebuit sa-l caute cineva acolo si sa-i explice ca e singular si plural in acelasi timp...si-au venit sociologii.
     Pentru ca si-a dat seama ca, la fel ca animalele, si el poate comunica cu cei asemenea lui si a invatat toate ragetele ...cuvintele straine lui...si-asa au aparut lingvistii si dictionarele lor.
     Degeaba are omul drumuri, poduri, are medicamente impotriva bolilor fatale, cunoaste toate buruienile si toate lighioanele Arcai lui Noe, daca nu-si poate exprima sentimentele ce insotesc aceste realizari, daca nu e constient de valoarea ce-l duce mai departe spre noi descoperiri. Si furnicile isi construiesc adevarate si complicate orase subterane pe care talpa micuta a unui copil le distruge imediat, dar ele , din cate stiu, n-au o Carta a drepturilor furnicilor.
      Sunt aproape convinsa ca si contrademonstratia e valabila. Vreti sa incercam?

Hai sa vorbim !

        Greu gasesti azi buni retori si oratori.
        La serviciu ai parte, fara sa ceri, de oratorii de serviciu care debiteaza incontinuu platitudinile zilei, de discursurile lor, aceleasi de multa vreme, esti satul, nimic nu te mai surprinde, oamenii sunt in general conservatori in ceea ce gandesc si exprima deoarece socotesc asta semn de maturitate/consecventa cu sine/demnitate., De aceea nimic nu ma surprinde,  inchid ochii si urechile si pot continua in gand ideea dezbatuta si , de multe ori, cand termin, ma suprapun cu finalul real. N-am niciun merit, imi cunosc prea bine colegii. Ar fi misto o trezire buna ca cea dintr-o intamplare reala: intr-o condica scolara de prin anii'70 un invatator plictisit de scoala, viata etc. scria sictirit:"batut cuie in tavan sa nu cada tencuiala". Asa si cu retorica celor care respira acelasi aer cu mine . E la fel de imbacsita ca aerul de dupa furtuna de nisip de saptamana trecuta.
         Dar in cotidian? Oratoria delicioasa a soferului de autobuz tine numai pana la statia unde coboara interlocutorul lui si are pretexte urbane sau existentiale exprimate frust, autoreflexiv, pare un monolog nehamletian in care celalalt intervine rar dezaprobator, retorica argumentelor  e simplissima si plina de un idiom nou , un fel de amestec de clisee media cu resturi de proverbe si limbaj de lemn retro . Atmosfera e de suferinta colectiva si nu ma mira fraza construita la persoana I plural.
        La o discutie amicala oratoria e si mai dificil de realizat din cauza celor atoatestiutori  ce sunt moralistii de serviciu. Ati observat cat de moralizatoare sunt toate discutiile, cum toata lumea se plange de lipsa valorilor, modelelor, virtutilor dar nimeni nu are solutii? Sunt discursuri in care se insira interminabil zeci de intampari, portrete, relatii, dar discursul e neterminat, insuficient siesi de vreme ce aduce in discutie numai ipoteza de discutat.
      Formulele de adresare sunt sacrificate fara crutare. Felul cum ne adresam la inceput de monolog, cum captam atentia auditoriului e foarte important. Un profesor de fizica ,cunoscut  nu pentru competenta ci pentru duritatea lui,  avea un discurs aproape soptit in asa fel incat elevii erau terorizati de riscul de-a nu auzi un cuvant din toate notitele ce deveneau obiect de tortura.  Altii au voci puternice, iar vorbele spuse rastit, militareste aproape te obliga sa iei pozitia de drepti si sa inchei  aprobator cu un :"da,sa traiti!".  Altii sunt insinuatori, le place sa te implice intr-un joc perfid in care culpa sa fie generala (mai putin a lor sau, daca e si a lor, par sa fi fost obligati sa faca ceva reprobabil), au partpriuri  in felul cum argumenteaza cerand amicilor incuviintarea printr-un gest insesizabil, o ridicare de voce etc. Si, in sfarsit, am avut nenorocul sa intalnesc o persoana absolut incoerenta si care, nefiind beata ba chiar cu pretentii intelectuale, reusea zilnic sa siluiasca limba romana, logica rationamentelor, topica fireasca si avea pretentia sa se faca procese-verbale pentru monoloagele ei . A fost singura data cand prostia amenintatoare asociata cu grobianismul degetelor innegrite de tutun si al trupului  feminin nespalat m-au invins.
         De aceea, dragii mei cititori si convorbitori, sunt incantata de discutiile suculente cam rare in ziua de azi, ma las sedusa de vocea melodioasa si curgatoare a cuiva care ,cu inflexiuni personale, ma duce pe firul argumentelor spre lumi noi.,O sa radeti dar imi place, de exemplu, retorica lui Dan C. Mihailescu, asa impiedicata dar atat de plina de surprize ideatice, asfel incat aproape ca fiecare balbaiala a lui aduce cu ea noutatea multasteptata si incantarea unica...
       Retorica mea? Inca lucrez la ea...

Remember Titanic...

          Astazi se implinesc 1oo de ani de la scufundarea Titanicului...Ramas un mister peste timp, a inspirat filmul la care toti am lacrimat si a lasat in urma lui impresia de necombatut ca omului ii este interzisa eternitatea lucrurilor facute de mana lui.
          Am vizionat in seara asta pe Discovery un documentar interesant in care se demonstreaza ca , defapt, echipajul transatlanticului n-a gresit cu nimic asa cum n-a gresit nici ofiterul de veghe de pe vaporul Californian, aflat in apropierea dezastrului. Se pare ca mama-natura le-a jucat o festa tuturor. Titanicul se afla in mijlocul unui anticiclon care a adus laolalta mase de aer cald si aer rece, temperatura a scazut de la 13 la 1 grad si s-a creat fenomenul de miraj, de Fata Morgana care a ridicat linia orizontului si astfel aisbergul n-a putut fi zarit decat cand era foarte aproape. Tot astfel, cei de pe Californian care puteau sa-i salveze ,au intrat in acelasi miraj care le arata ca in departare e o nava obisnuita nu un transatllantic ce tocmai se scufunda! Concluzia asta te infricoseaza .Nepatrunse sunt adancurile naturii care e cu adevarat o forta! Si-ti vine sa te intrebi : natura e sub(controlata de)oameni sau oamenii sunt (cei care controleaza)sub natura?

Joia smereniei noastre

            Cine stie... tace, cine nu stie- vorbeste.
            Este Saptamana Patimilor, Saptamana Mare, saptamana in care in anul 1300(socotit jumatatea duratei lumii noastre) Dante Alighieri calatoreste in lumea "de dincolo" din dorinta de purificare , aflat laolalta cu" intunecatul Ev Mediu" intr-un moment de cumpana. El a calatorit in Infernul ce are forma unei palnii uriase care coboara in 9 trepte infricosatoare spre centrul pamantului, locuri unde pacatosii sufera si sunt pedepsiti pentru pacatele/viciile lor. In religia crestina cele 7 pacate capitale pe care nu le putem ocoli dar merita sa avem intalniri cat mai scurte cu ele sunt:
            -mandria
           -invidia
           -iubirea de argint
           -desfranarea
           -lacomia pantecelui
           -trandavia
           -mania
        Apoi,  Dante calatoreste si  urca  cele 7 trepte ale Muntelui Purgatoriului unde pacatosii invata sa se caiasca pentru pacatele lor si in cele din urma ajunge in Paradisul format din 9 ceruri la care au acces numai cei fara de pata , virtuosii. Imi fac datoria de-a va reaminti virtutile crestine morale: 
           -intelepciunea
           -smerenia
          -sinceritatea
          -cumpatarea
          -rabdarea
          -staruinta in bine
          -blandetea
          -pacea
          - prietenia
          -iertarea
          -mila
          - dreptatea
      "Asculta mult si vorbeste putin, ca de aceea ti-a dat Dumnezeu doua urechi si o singura gura!"si , mai ales,  invata ca pe tot parcursul vietii tale  "sa-ti pui cat mai putine semne de intrebare  si cat mai multe semne ale mirarii!".

       

"Nu pot pentru ca sa va zic..."

          Din ce in ce mai mult observ ca traim intr-o lume a formelor fara fond. Stiu, o sa ziceti ca povestea e veche, dar cat de mult o constientizam cu adevarat?
         Par egzamplu, in discutiile cotidiene. Avem opinii despre orice oricand oriunde dar daca le analizam pe-ale noastre si pe-ale celorlalti o sa observam ca sunt  superficiale, pline de clisee personale sau din media, discutia se duce inevitabil ca un tavalug spre zone lejere si usor de abordat gen barfa, povestea vietii personale,  mondenitati,  eventual politica.. .Unde-s argumentele , contraargumentele, unde-i retorica, placerea de a asculta si de a te lasa invaluit de propria teorie? Astazi ne certam iute, orice contraopinie ne jigneste si avem mereu replica de inchis gura celuilalt.
           Dar ce parere aveti despre atitudinile de socializare? Zambete contrafacute, discurs de circumstanta , lenea de a gandi, ipocrizii,  dulcegaria unor discursuri detasate, politica intrigilor, fatada unui om care stie multe dar nu spune, cultura de "toc-sou", suspiciunea si antipatia spontana daca i s-a demonstrat  prostia, astea sunt masti  in spatele carora se ascunde hadosenia.
          Contopismul e in floare. Noua functionarime a descoperit calculatorul dar nu ca sursa de informatie ci ca  pictorul de serviciu. Am vazut dosare , proiecte,  hartii oficiale incondeiate ca ouale de Pasti, primesc mereu hartii frumos aranjate, cu chenare si floricele in care sunt greseli de scriere, exprimare agramata, prostii rastalmacite, imbecilitati urmarite pe parcursul facerii lor dar care se finalizeaza in nimicuri .O umflare exagerata a vizualului in dauna continutului.
        In incheiere, va dau de veste ca limba de lemn n-a murit, ea traieste prin graiul fiecarui roman care urmareste docil  media contemporana.

Jurnalul unui proiect

          Duminica, 1 aprilie-Nu e pacaleala, dar asa arata .Mergem la Muzeul satesc din Fratesti pentru a face rost de materiale pentru un interviu si un portofoliu stiintific necesare participarii la concursul de la Oltenita .E frig, ploaie, vreme bacoviana .Ajungem si...surpriza! in noaptea precedenta muzeul fusese spart (a opta oara!) .Stupoare, frig, asteptare indelungata, decizia infrigurata de a ne intoarce deoarece, nu-i asa, si maine e o zi...
          Luni, 2 aprilie-Dis-de-dimineata mergem la muzeul cu pricina unde ne asteapta gazda noastra, custodele locatiei, dl profesor de geografie pensionar Dumitru Burlacu. La cele 4-5 grade stationam in incinta muzeului , facem interviul si fotografiile necesare (Theo  cauta unghiurile cele mai potrivite desi geaca subtire de piele tremura mai rau decat corpul lui pirpiriu, iar Lucian face niste poze mestesugite ca si aparatul smecher pe care-l are; Dorian reuseste sa tina minte intrebarile si mai improvizeaza pe ici- pe colo asezandu-si gulerul gecii si frizura cuminte, iar Razvan isi asteapta cuminte randul  care va veni dupa-amiaza; eu ma angajez ca supervizor, dar observ ca baietii se descurca binisor). Cand plecam de acolo suntem rebegiti de frig si cadem pe capul directorului scolii, dl Radu Stanica, ce  ne primeste in cladirea noua dar mai ales calda unde ne dezmortim. Aceleasi masini care ne-au adus (parintii lui Lucian) ne intorc la scoala si incepem etapa a doua a proiectului. Nu stim cum o sa arate prezentarea, trebuie reasamblate filmul si pozele, iar materialele pentru portofoliu nu sunt definitivate ,Intorsi acasa, toti muncim pana la ore tarzii din noapte...
       Marti, 3 aprilie-La pranz ne adunam la info , vizionam filmul care are si coloana sonora, corectez cu viteza luminii(stinse!) portofoliul care trebuie scos in timp util .Ideea de ieri cu tricourile personalizate are succes; mama lui Lucian s-a ocupat de ele si seara le vedem .Mesajul lor jucaus ("Lele, lele, izmulita ,/Veniti 4 puicute la portita"-in fata si "De dragoste ca pe Vlasca"-pe spate) ne binedispune . Seara aduce o noua sedinta mai scurta si putina socializare la Razvan acasa, dupa care intra in rol Dorian care e nevoit sa invete cat mai bine si cat mai convingator prezentarea. Ne culcam tarziu, pe la 2.
       Miercuri, 4 aprilie-Plecarea e devreme , toata lumea e punctuala dar adormita, se fac retusuri de ultima ora.Microbuzul pleaca la Oltenita ..
       Va continua...

Prizonieri in clisee

         Se spune ca suntem prizonierii lumii lui Caragiale...Nu se stie inca pentru cata vreme. Suntem inconjurati de Mite,  Zite, Marghioale,  Rica Venturiano si Conu Leonida. Noi insine ne impacientam, avem un limbaj pestrit si ne pravalim zgomotosi intr-o detasare orientala. Ca si Miticii de odinioara  facem bascalie de tot si toate si ne-ar placea ca slujba eterna datul mustelor afara din Cismigiu. Maivarstnicii dintre noi au ca tel  hartia de "apropitar", iar majurii si capitanii (burtosi) din garda nationala ne dau amenzi contraventionale. Triunghiurile sau patrulaterele conjugale se mai poarta inca desi barbatii nostri mioritici inca vor onoarea neintinata. "Divorsul" e inca o afacere cu rufe spalate in public, iar loteria nationala baga inca oameni la spitalul de nebuni. Forumurile si blogurile anonime cuprind o antologie de epistole anonime, terasele sunt pline de demagogi patriotarzi si Coriolani...Sunt in continuare cucoane cu bubici pe strada, dl Goe e acum intr-o decapotabila si se duce singur la"bulivar", chivutele sunt hostesele din cluburi, avem mereu cate un prieten sfatos care e pe rand Mache, Lache, Tache...
         Inca si inca si inca pe-atatia...Caragiale a fost defapt un rautacios si un cinic,  ajutat mereu de prostia, vulgaritatea si rautatea contemporanilor sai  sa le scoata in evidenta numai defectele, numai raul...Ii dispretuia pe romani, de aceea a si plecat la Berlin. Nu-i placeau orasenii, dar a fost marcat de rascoala taranilor din 1907.  El defapt n-a fost niciodata asimilat de spiritul romanesc, asa cum nici Eminescu n-a fost . Nu toti romanii lui Caragiale si de astazi au fost/sunt infami, misei si bufoni exaltati, asa cum nu toti romanii lui Eminescu si de astazi au fost/sunt visatori, filosofi si aspiranti spre absolut.De ce nu se spune ca suntem prizonierii lumii lui Eminescu? Sau se spune ?

Vocale si culori

            A este alb, mult alb, zapada nesfarsita, coli de examen nescrise, senectutea linistita, nenumarate margarete adunate cu panglica verde a tulpinilor firave, dintii stralucitori si zambitori ai copilului tau, mirarea unui unic ghiocel  trezit la viata de-o Dochie vicleana...
           E este galben, o mamaliga aburinda in care se reflecta soarele, florile- soarelui ale lui Van Gogh, limonada plina de gheata si  savoare, gelozia nu a lui Othello ci a lui Iago, o para zemoasa si lipicioasa, un ceai aburind ademenitor...
          O e albastru, este cerul neintrerupt pana la linia orizontului, cicoarea delicata de iunie, rochia Elei, ochii nou-nascutilor sau ai bunicii dinspre mama...
          I e rosu, multa pasiune, mirare si bucurie, multa inflacarare, imbratisarea atotcuprinzatoare a  fericirii, e plenitudinea amorului, vinul imbietor si buzele sarutate pana la sange, eternitatea palpitand intr-o inima salvatoare...
          U e verdele vietii patrunzand pana in crapaturile cele mai fine ale rocii, bobul de grau germinand si scotand la lumina plamada subterana, e forta bruta a naturii care pandeste gafele umane si resusciteaza instinctele ca Bogumil al lui Blaga...
         

Din lumea celor care nu cuvanta

        In general, parerea pe care o aveam despre mine era ca nu-mi plac animalele, mai ales cele de casa. Experientele pe care le-am avut de-a lungul timpului cu animalele aciuate pe sau in casa mea mi-au desavarsit aceasta parere. Mai ales cainii mi-au devenit de nesuportat dupa luni de slugarit dupa fundurile lor simpatice.
        De ceva vreme, in mediul in care respir au stationat, au murit sau au supravietuit (dupa caz) diferite specii de tarantula, un hamster si serpi . Pe hamsterul Bilutza l-a primit fiul meu cadou de Mos Nicolae si ne-a devenit simpatic pentru ca era foarte mic, dragalas si pentru forma rotunda pe care o lua cand dormea. De aici si supranumele...
      Desi initial am crezut ca ideea de-a tine tarantula in casa era o fantasmagorie,  m-am trezit colocatara cu una bucata tarantula Green buttle blue care arunca perisori incolori in aerul plin de amenintari pentru ea. M-am plictisit repede de ea, nu facea nimic spectaculos si nici lumina ce cadea peste ea nu-i punea in evidenta culorile frumoase, dealtfel. Ba mai mult , in cea mai geroasa zi din iarna lui 2011 la noi in casa a ajuns o alta tarantula, Geniculata, care a calatorit in conditii vitrege tooocmai dela Iasi si a decedat in cateva ore lasandu-ne cu un cadavru extrem de dragut si delicat pe care l-am pus la expozitie vreo saptamana,  dupa care m-am descotorosit de el fara nicio strangere de inima.
      Deliberarile colective pentru aducerea unui alt animal s-au suprapus peste ghidusiile lui Bilutza care, intre timp adapostit intr-o cusca speciala, executa niste acrobatii spectaculoase ce se terminau invariabil cu o cadere drept in cap. Si astfel ma trezesc intr-o zi caniculara de vara vecina de apartament cu trei serpi adusi in diferite terarii din capitala. Doua fete si un baiat :cea mica  si subtire cat un creion, un corn snake, a capatat numele de Pretty(e frumoasa, are pielea rosie si burta alba, e delicata si iute, agila si nervoasa), cea mare e un boa bej cu maro, cu desene ca frunzele, e calma, ingaduitoare dar te strange binisor ca sa stie ca nu-i dai drumul si raspunde (vorba vine) la numele de zeitate azteca de Zuma, iar cel de-al treilea, nedomesticit pana la capat, e un rat snake galben, de un metru, sperios dar si amenintator in acelasi timp, care iese greu la lumina  si nu raspunde nicicum la numele de Billy boy.
       Intre timp l-am "insurat"pe Bilutza si l-am dat de suflet sa-l giugiuleasca Ramona si o duce bine merci numarandu-si zilele de batranete, iar serpii au trecut cu greu de o iarna geroasa cum nimeni din arborele lor genealogic n-a pomenit.
        Ba mai mult,  m-am trezit intr-o zi ca-mi doresc papagal, dar nu orice fel de perus sau nimfa, ci neaparat unul vorbitor ca sa aud si eu o voce de pe corabia lui Noe!
       Curios cum se schimba oamenii! Mi-e greu sa ma despart de animalele mele chiar daca trec saptamani pana le ating. M-am obisnuit cu ele, nu ma infricoseaza, le simt desi nu scot niciun sunet, aduc cu ele un aer de departe, de salbaticie, de instincte, de opozitie tacuta dar consecventa la dominatia aparenta a omului...
       Atat de cuminti si atat de puternice, animalele sunt langa noi tocmai pentru a ne dovedi ca, desi puternic, omul e atat de slab, desi mare, e atat de mic, ca, desi intelegent, omul poate fi usor dat la o parte de forta naturii.


     

Flash-uri urbane

       *Sfarsit de iarna...29 februarie.An bisect, deci o zi in plus de trait, de iubit, de urat. Aflu ca demult era obiceiul  ca femeile sa peteasca barbatii . Pana si aici suntem discriminate, acest drept il avem o data la patru ani!
       *Am primit in dar o brosa in forma de ghiocel care imi face o deosebita placere. Parca port in inima si in suflet primavara. Imi place ca atunci cand primesc un dar sa-mi manifest in mod real placerea si observ ca cei care-mi ofera ceva asteapta un cliseu dragalas urmat de o interpretare voit simbolica a darului, astfel incat gestul de a oferi sa para o dovada de profunda afectiune, simpatie. In aceste momente refuz sa intrevad interesele mai mult sau mai putin meschine ce motiveaza totul (si gestul lor de a oferi si al meu de-a primi).
      *Am primit o invitatie" cam" oficiala de-a merge intr-un loc mai simandicos pentru aniversarea Zilei femeii. Lume buna, discursuri ascultate pe jumatate, ochi rotiti peste tot la tinute, la persoane publice ("Nu e nevasta lui...?,  Ba da!, "Asta-i tipa de la tv...?,  Da!). In sfarsit, promisiuni multe, gesturi studiate, conversatii discrete, toate in asteptarea unui moment" inaltator "- cel al mesei. Abia atunci am inteles cuvantul "atarnator". Cucoanele elegante s-au asezat regulamentar la  coada, in directia potrivita, unde cu gesturi sigure asezau felurile de mancare intr-un adevarat Turn Eiffel,  conversatiile s-au micsorat la scuze si urari de apetit sanatos. Ma uitam cum se infuleca la propriu, cum fasoanele elitiste se evaporasera in fata papilelor gustative ce-si cereau impetuos drepturile. .Oameni suntem toti si in egala masura posedam un stomac prin care trec pe langa mancare si ganduri, emotii, decizii nationale... 
      *O alta invitatie, cu aceeasi ocazie, de data aceasta in clasa medie..Lume mai multa,  predominant feminina si feminista deopotriva, cativa masculi rataciti cu scopul precis de-a darui flori si a conduce sarbele. Mancare ca la nunta, dj cu trei ritmuri muzicale(disco-Modern Talking, latino-Michel Telo-Ai se eu te pego, populara-de toate), gospodine infierbantate  puse pe jucat si trait viata din plin, aparte-uri  rare si selecte, prietenii realizate ad-hoc, toate tipurile de barfa de la susoteli la ureche pana la ocheade semnificative catre "victime". Curat paranghelie. nene Iancule!
      *Discutie in autobuz la pranz de 8 martie:
   Soferul( catre o tanara cunoscuta): Si, primisi flori de ziua ta?
   Tanara(usor nervoasa):Da...
   Soferul(insistand):Si unde sunt?
   Ea(mai nervoasa):Le-am aruncat!...
   El(contrariat):Pai de ce?
   Ea(exasperata si  relativ usurata):M-a enervat si l-am batut cu buchetul de flori!
   El(amuzat):Bine i-ai facut!
   Ea(uitandu-se la bratele mele pline de flori):Mda...
       *Cadouri intre colegi de clasa: un baiat le da fetelor alese pentru cadorisire cate un sandwich pretextand ca ele sunt niste mancacioase si le face astfel o placere, ele ii ofera lui o curea pentru pantaloni precizand ca s-au saturat sa-i vada chilotii...
       * Dl Goe postmodernist: ca sa nu mai ramana repetent anul acesta este mutat la un alt liceu...
       In loc de incheiere: e bine ca (mai) traim, nu (mai) conteaza cum. Parol!

De vanzare autoironie, se ofera bonus ludic

          Autoironia este un mecanism accesibil numai oamenilor inteligenti.
         E nevoie de o profunda autocunoastere de sine, de descoperirea trasaturilor de caracter sau fizice personale pe care, la o adica, sa ti le incondeezi cu gratie. O astfel de atitudine ii blocheaza pe inamicii tai care se vad in postura fie de-a tacea, fie de-a te apara de propriile tale acuze.
        Atunci cand te cunosti foarte bine, cred ca cel mai atent esti la defecte; la eventualele laude poate nu reactionezi din prudenta sau pentru ca stii ca sunt linguseli, dar la evidentierea defectelor devii mai atent, chiar te panichezi daca intamplarea se repeta. E, si-atunci aplici formula autoironiei care sigur il va descumpani pe cel pornit sa te denigreze. Dar atentie! linia de demarcatie intre autoironie si ridicol e foarte fina. Trebuie sa ai indemanarea de a te autocritica cu o falsa exigenta  dar si cu impresia ca opinia ta e rodul unei indelungate autoanalize de necombatut.
       Dar acesta atitudine nu poate ramane la stadiul primar, ci trebuie perfectionata in timp,  acceptand exagerari din partea ta a unor critici pana la stadiul la care criticul insusi sa ceara anularea defaimarii, exasperat de intorsatura pe care tu ai dat-o lucrurilor. Sau mergand poate spre crearea de formule-standard cu care sa-ti incepi din cand in cand alocutiunile. Totul e fara limita daca esti expert in a controla ce creezi.
      Sau poate cea mai tare atitudine e ca prin autoironia pe care o reversi aparent spre tine sa procedezi defapt la a-i incurca pe ceilalti. De exemplu, daca vine spre tine un val de critici mai mult sau mai putin fondate,  nu numai ca trebuie sa-l ignori,ba chiar sa nu schimbi nimic,  insa sa treci la declaratii publice despre timpul care a trecut in defavoarea competentelor tale si despre faptul ca trebuie sa renunti la cateva dintre abilitatile tale pe care sa le indeplinesca tocmai detractorul tau.
      De ce scriu aici despre autoironie? Pentru ca mi se pare o atitudine mai sanatoasa in fata criticilor rautacioase, interesate sa te denigreze cu orice pret(sau cu un pret totusi, de multe ori e magulitor sa stii ca cineva s-a gandit cateva minute la tine, zile in sir,  ca si-a consumat timpul de afectat cu copiii, sotul/sotia/pisica/prietenii acordandu-ti tie o atentie nemeritata).
      Autoironia mi-a dovedit inca o data ce eficienta e; revizuirea propriilor atitudini nu trebuie sa vina numai de la cel criticat ci si de la cel care observa defectiunea. Si pentru ca de-obicei cel de-al doilea n-o face (din motive care-l privesc si cu care sper ca a invatat sa traiasca pentru ca,  iata,  inca mai traiesc), atunci ma opresc si eu de la propriile mustrari de constiinta (necesare si firesti )si reinvat periodic ca viata e scurta si nu trebuie sa las pe nimeni sa mi-o scurteze.
      Parafrazandu-l pe Woody Allen, nu trebuie sa fiu prea suparata daca cineva ma detesta deoarece n-am intalnit inca pe toata lumea.

Romania, ma iubesti?

           Trebuie sa-ti marturisesc ca am fost o "romanca cuminte"cat am putut eu de bine.
           In vremuri demult  apuse  recunosc n-am visat ca vom fi liberi de Ceausescu si mi-a venit in gand sa te parasesc pentru o tara nu neaparat mai frumoasa cat mai libera.
           Dupa revolutie, in '90, cand am petrecut  o noapte in Piata Universitatii, am fost cam egoista si-mi doream binele meu, nu si  pe al tau care fusesei violata de minerii lui Iliescu.  
           Pe urma,  cand la conducerea ta s-au perindat conducatori care mai de care, m-am tot intrebat de unde mama naibii i-ai scos ca nu ma recunosteam in ceea ce ei imi ofereau: insulte, indiferenta, imoralitate.
           Tu m-ai obligat prin ereditate si imitatie sociala sa ma las patrunsa de spiritul oriental defetist si limitat care mi-a blocat  zarile,  m-a inchis intr-o capcana poleita cu patriotism desuet. Am ramas aici ca sa salvez ce? sau pe cine? si unde e locul pentru soclul statuiei?
           Tu m-ai mintit atatia ani ca a fi roman e un lucru nu firesc,  daca nu vrei sa fii apatrid, ci minunat, deoarece e o experienta benefica sa-mi cresc copilul in tara parintilor si bunicilor lui. Si-acum ma gandesc disperata ce sfat sa-i dau in alegerea unei profesii care sa-l faca somer!
           M-ai inconjurat de oameni rai, egoisti, lenesi, ridicoli in aspiratiile lor materialiste dupa principiile carora am fost nevoita sa-mi traiesc viata.Daca ei sunt urmasii dacilor si romanilor, poate ca in cartea de istorie trebuie sa-l pastram numai pe Tepes.
           Eu ti-am oferit toata viata mea de pana acum, am avut incredere in scolile tale pe care le-am urmat eu si toti ai mei, muncesc aici de un sfert de secol, imi platesc impozitele si cand ti-a fost greu ti-am dat 25% din salariul meu. Tu ce-ai facut pentru mine?
          

Exercitiu de " induiosare universala"

           In toata viata mea am intalnit doar  cativa oameni buni. Buni,  adica nu neaparat dezinteresati de ceea ce se intampla in jurul lor, cat mai ales incapabili de-a te rani nici macar cu o privire.
          Profesorul meu de romana din liceu, dl. Stanescu, era unul dintre acestia. Mic de statura, cu par alb si ochi albastri, parea bunicul ideal. E curios cum de reusea sa ne tina in frau fara niciun efort pe cele treizeci de fete cucuiete. Pe langa faptul ca am invatat carte ,a reusit sa-mi insufle dragostea pentru o disciplina pe care, iata, se pare ca n-o voi parasi prea curand. L-am revazut apoi in primul an de facultate dupa primul meu 10 la literatura. N-am avut cui sa-i multumesc pentru succes si l-am vizitat in casa domniei sale, un apartament tixit de carti unde m-am simtit destul de stanjenita. Mi se parea o indrazneala nemaiintalnita sa -l vad pe profesor in "civil", nu cu catalogul sub brat.
         Vecina mamei mele era prin anii optzeci o batranica tot de vreo optzeci de ani la care ma mai duceam in vizita. Bisericoasa, acum la batranete nu mai avea puterea de-a mai merge la biserica si o mai vizita din cand in cand preotul;  traia intr-o singura incapere a casei ,o camera cu pat de lemn si o masa, cu icoane vechi pe pereti si miros de prune uscate si struguri stafiditi. In lumea ei totul era echilibrat, cuminte, asezat; plecam de acolo calma, incarcata de afectiune si toleranta; imi citea din biblie intamplari halucinante si ma lasa la plecare sa culeg zambile albastre din gradina de flori.
         Doua lumi care-au murit odata cu stapanii lor...
         Nu stiu de ce imi vin acum in minte cuvintele lui Matei despre cei saraci cu duhul,  adica cei care se golesc pe sine de inutilitatea unei lumi meschine si se umplu de Dumnezeu, de spiritul divin. Bunatatea este o floare atat de rara ca numai cei saraci cu duhul o mai descopera si-o cultiva.
         

It's a mystery !

        Si totul a inceput intr-o zi de septembrie,  nu-mi amintesc cat de luminoasa era ziua aceea, stiu doar ca tu mi-ai luminat-o prin vocea atat de calda si gesturile atat de sigure si de unduioase. Este o trasatura pe care o recunosc dupa atatia ani,  aceeasi miscare invaluitoare a mainilor care ma atrag aproape insesizabil spre un necunoscut promitator...
        Era apoi gestul pe care intre timp l-ai pierdut (pentru ca mi-am tuns parul)  de a-mi apuca o suvita si de-a ma trage spre tine incercand sa ma lamuresti ceva. Era in acest gest nu intrebare,  nici chemare ci dorinta de celalalt,  de invelisul lui exterior,  de aparentele ce-l purtasera spre tine.
         E un mesaj dus de valuri inghetate un preludiu pentru eternitate ? Te pregatesti pentru departari si nu ma uiti,  chemari de vise,  de ganduri si sperante te tin langa mine, te uiti in zare dar vorbesti despre noi,  in iarna turbata de afara visezi langa mine la soare si la verdele vietii...
        Si cuvintele se pierd nu in trecut ci spre un viitor nesigur si miile de cuvinte ce ne-au unit de la distanta le rasfoiesti periodic nu amuzat ci melancolic,  increzator ca, de vreme ce ne-au unit o data, o vor face si a doua oara.  Si datele se tot perinda aceleasi de atatia ani si ziua de maine e o data din acestea nu cu rezonanta comerciala de care atata ne ferim ci cu cea a unui inceput atat de dorit...
        Ai avut dreptate candva cand spuneai ca e pacat de atata efort si ca n-are cum sa fie o greseala ceva ce a durat.  Suntem sub vremuri care ne strivesc, ne asimileaza cu niste sarmani supravietuitori mai norocosi decat eroii lui Shakespeare . Pentru ca dincolo de pasiunea  indragostitilor din Verona nu vom sti niciodata cum ar fi fost viata lor daca n-ar fi murit...Eros si Thanatos...Noi insa am aflat.
       Si mai stiu ca sufletele noastre au simtit la unison, ca de cele mai multe ori n-a fost nevoie de cuvinte, ca galanteria si curtoazia n-au disparut azi asa cum nici delicatetea si sensibilitatea nu au depus armele definitiv.
       Si totul se termina tarziu, cu bine, cu ...s-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea-asa...it's a mystery!

Locuitoare in Isarlik

          Nu-mi place orasul in care traiesc.Orice s-ar intampla intr-un viitor mai mult sau mai putin indepartat nimic nu-mi poate schimba impresia ca e un oras de evitat,in care m-as stabili numai daca as fi nevoita.
          Multi localnici get-beget invoca vremurile interbelice in care celebra arhitectura in forma de farfurie a centrului ar fi dat un oarecare farmec targului preponderent negustoresc .Apropierea  Dunarii si padurile din jur au adus aici pe Sadoveanu ,mare amator de vanatoare si amoruri giurgiuvene Comunismul a distrus insasi bruma de atractie si frumusete ce mai ramasese urbei dupa razboi .Colosii industriali au ademenit suflete zburdalnice de prin toata tara si astfel orasului i-a aparut un cartier nou,Tineretului.unde si azi se aud dulci accente moldovenesti .Orasul era astfel un fel de Turn Babel  ,ca toata tara dealtfel.
         Azi  orasul e aproape mort ,locurile de munca limitate ,e incredibil cum pot unii oameni sa supravietuiasca in conditii de saracie maxima .Stirea ca e cel mai sarac oras din tara ne sperie ,ne ingrijoreaza si pe unii ii face sa ia drumul pribegiei .Ca in orice oras romanesc ce se respecta avem si noi baronii nostri si propriile scandaluri ce ne propulseaza ca stire de interes national. Asa mai aflam si noi ce se mai intampla chiar sub nasul nostru si de care n-avem habar.
       Clima aici e minunata:vara e cod portocaliu un sfert din timp si esti pandit permanent de canicula, iarna bate crivatul care rade tot intre capitala si noi ,iar primavara si toamna ,asa ca sa nu ne plictisim ,suntem cu ochii pe Dunarea ce ne poate transforma in oras subacvatic .Totul e nemaiintalnit: si despaduririle,si seceta similara cu a Baraganului ,si inexistenta unei faleze a Dunarii ,si parcul creat la marginea orasului,si griul blocurilor comuniste si imposibilitatea oamenilor de a iesi din starea de amorteala specifica unui targ de la Portile Orientului.
       Cum se intrevede perspectiva unui Isarlik barbian ,o lume pestrita si zgomotoasa ,uratita si primitiva, marcata de saracie si smecherie deznadajduita in secolul XXI?

What's up,Doc?

       De ce-mi place serialul "Doctor House"?
       Pentru ca actorul care il interpreteaza pe protagonist e un frustrat fara pereche care  ma face sa ma rusinez mai putin de frustrarile mele  .In comparatie cu el  ,orice om" plecat putin de acasa" pare in regula. Dar sunt atat de umane reziduurile rautatii lui incat nu-l poti ocoli...
       Pentru ca bolile sau sindroamele pe care cei 4 doctori le vaneaza sunt atat de rare incat nu ma pot opri sa nu ma gandesc ca poate n-am nesansa sa dea peste mine un asemenea cataclism medical .Gandul ca bolile mele sunt tratabile deoarece sunt normale ma linisteste si ma determina sa ma uit detasata la serial.
       Pentru ca pacientii nu sunt tratati ca niste simple cazuri medicale ,ba chiar dr House si-a format un algoritm de investigatie ce presupune cunoasterea vietii intime a celui care zace inconstient pe patul de spital .Destul de perfid algoritm care il pune in dificultate pe bolnavul caruia i se cer amanunte despre calatorii ,amoruri ,dusmani ,caruia i se perchezitioneaza casa si i se transeaza trecutul .Toate acestea cu un scop nobil:pentru a fi salvat.
    Pentru ca dr House nu-si respecta pacientii pe care din start ii desconsidera si-i numeste mincinosi .Ei sunt cazuri medicale ce au rolul de a-l scoate pe el in evidenta, el si geniul lui pentru etalarea caruia nu precupeteste niciun efort. El stie de fapt ca , la capatul intregului spectacol de rautati ,intrebari indiscrete si replici acide ,il va salva pe bolnav ,.ca medicina e un teren al miracolelor gandite si din scurt.
    Pentru ca este incredibil momentul de revelatie care intra in acelasi algoritm al cercetarii, in care toate informatiile multe si incalcite prin sirul lung de diagnostice gresite si analize esuate  se regrupeaza miraculos avand ca stimul o replica  ,o imagine ,o tresarire de gest, o exclamatie...Atunci totul capata sens, durata , finalitate.
    Pentru ca ,dincolo de masca misogina ,dispretuitoare ,crispata ,uratita de propria durere fizica ,suspicioasa si aroganta ,se ascunde tot atata durere ca a pacientului,tot atata dorinta de afectiune reprimata totusi din mandrie si mizantropie.
   Pentru ca replicile protagonistului sunt memorabile ,razi dar iei aminte ,pentru ca aduce pe toti de langa el cu picioarele pe pamant la o meserie unde n-ai voie sa visezi decat in favoarea pacientului . Si toti invataceii lui isi insusesc acesta lectie de viata si in exterior vor vedea ca House a avut dreptate.
    Pentru ca House e om nu supererou ,e  generos in egoismul lui daruind viata, iar orice pacient ar da orice sa auda vocea lui haraita si croncanitoare  spunand ca e salvat...

A cumpara sau a nu cumpara,aceasta-i intrebarea

       Un personaj cu care ar trebui sa se faca bancuri este specia vanzatoarelor .Exista atatea tipologii si subtipologii cate magazine sunt .Dar, pentru ca nu pot vorbi despre toate,  ma rezum la cateva, ,mai precis la cele cu care ma intalnesc zilnic.
       Intr-o ordine absolut aleatorie o asez pe vanzatoarea din magazinul de cartier .Buna prietena cu patroana de obicei obeza,vanzatoarea ma intampina extrem de politicos cu "bine-ati revenit pe la noi" ,apoi continua lingusitor sa-mi bage in sacosa fel de fel de produse care nu sunt pe lista mea .Vreau salam ma imbie pedepsitor si cu carnati  ,vreau branza lipeste de mine urda sau cascaval astfel incat ma vad nevoita sa  refuz stanjenita , parca scuzandu-ma ca resursele financiare sau gusturile membrilor familiei nu-mi permit sa cumpar ceea ce cu atata bunavointa imi recomanda ea . Periodic sau sezonier o aud laudand legumele si fructele din magazin de parca sunt din gradina/livada personala ("nu vreti si niste rosii de-ale noastre?") sau demonstrandu-mi cata dreptate are .Ma scotea din sarite mai ales momentul de final cand epuizam lista de cumparaturi si ea ma intreba candid:"numai atata doriti?",iar raspunsul meu venea greu ,in soapta rusinata ca nu cheltuiesc mai mult acolo..Odata am provocat-o:i-am cerut ceva ce stiam sigur ca n-are , am insistat , am perseverat in a nu lua ce-mi recomanda ea, am cerut din nou ceva imposibil de gasit  si inca ceva , ,aducand-o in pragul unei crize de nervi deoarece de fecare data ma intorceam spre cel de langa mine si aminteam de un alt magazin din apropiere ( un fel de concurenta)unde vazusem sigur produsul respectiv.N-a mai rezistat si ,exasperata ,a chemat ajutoare ,pe patroana care si-a notat tacticos pe un caiet cerintele mele promitand ca le va aduce...Uitasem de intamplare si la cateva saptamani am intrat din nou in magazinul cu pricina .Localizandu-ma ,prietena noastra se inroseste toata ,lasa sa-i scape din mana maslinele pe care le cantarea si rosteste repede catre mine o tirada in care se amestecau nume de alimente,preturi, date ,reprosuri ,linguseli, toate peste capetele celor prezenti care,evident ,nu intelegeau ce se intampla.M-am relaxat si i-am spus ca aveam nevoie de acele produse deoarece tineam o dieta datorata unei medicamentatii si ca intre timp am terminat tratamentul si deci nu mai am nevoie de ele .A clipit des ,a deschis gura sa mai zica ceva, dar s-a abtinut.M-am abtinut si eu sa-i mai cer lapte de pasare.
      De la aceasta intamplare si de la altele pe care le voi povesti alta data, atunci cand intru intr-un magazin scanez rapid trasaturile vanzatoarei adaptandu-mi limbajul si pretentiile la nivelul de inteligenta pe care il citesc in ochii ei.

Intalnirea ca miracol sau ca necesitate

        Se spune ca in viata sunt foarte importante intalnirile pe care ai norocul (sau ghinionul )sa le ai.
        Aud destul de des oameni care spun "intalnirea cu cutare persoana sau cutare carte m-a marcat pentru toata viata",,cred ca e chiar la moda sa spui asta ca sa dovedesti ce persoane minunate si importante ai cunoscut si ce lecturi elitiste ai pe lista,.N-am intalnit pe nimeni care sa spuna ca "O scrisoare pierduta "i-a schimbat viata dar e mai de bonton sa vorbesti despre Marquez ,Papinni ,Cioran ,Mann..Pana si Mutu,(fotbalistul),se lauda ca citeste Eminescu.
        De asemenea n-am auzit pe nimeni sa spuna ca din cauza intalnirii cu nu stiu ce personalitate a inceput sa-si bata sistematic nevasta deoarece nu se mai incadra in tiparul lui de feminitate.
        Cred ca intalnirile avute nu te marcheaza definitiv, ci temporar.,E,posibil ca o experienta de acest fel sa-ti schimbe o atitudine,un gest gresit ,o prejudecata,,dar influenta este minima.Suntem produsul tuturor factorilor ce deriva din mediul social, scolar,,familial si ereditar.Ca sa nu mai punem la socoteala autoeducatia.
       Cineva imi zicea mai in gluma, mai in serios ca  poate cumva am distrus sau coordonat gresit niste destine ale unor elevi care au imbratisat aceeasi meserie ca a mea. Ca  ,daca nu eram eu sa-i duc pe la diferite concursuri unde au cunoscut succese, poate ca soarta lor era alta (mai buna) .Intalnindu-ma cu multi dintre ei ,am strecurat si intrebarea cu pricina: "ai fi ales altceva ,crezi ca ai fi fost mai bun in altceva?" .Raspunsul a fost acelasi: "Imitatia a fost mica,mai degraba am fost luminati in ceea ce vrem sa facem, altfel eram nesiguri pe noi si nu stiam ce talente avem".
      Cred ca la fel se intampla si in ceea ce priveste intalnirile .Oamenii care ne apar in cale sau cu care ne intersectam la un moment dat sunt resorturile ce scot din noi putere ,forta ,imaginatie, ei ne inspira ,ne calauzesc o bucata de drum cat timp noi devenim puternici, dupa care parcurgem singuri restul vietii (cu un album de poze si nume ca stimul).
     Si mai cred ca acelasi rost il au si cartile-amuleta .Acolo ne regasim ca tot,acolo e cineva care spune mai bine decat noi ce simtim ,ce credem ,incotro s-o luam si de ce ,personajele cu care ne identificam sunt eul nostru multiplicat si redescoperit la nesfarsit.
    De-asta e omul un animal social si de-asta isi face tovaras de drum cartea. La nivel macro viata te duce langa oameni celebri ,puternici ,stapanii zilei ,langa invatati si intelepti .De la fiecare iei cate ceva constient sau nu ,bun sau rau. La nivel micro ii ai pe cei apropiati tie care iti sunt si modele si antimodele ,repere morale dar si pretexte de dispret ,prieteni si dusmani.
    Tu esti suma tuturor .Alegi sa-i consideri pe unii modele , pe ceilalti ii ignori.Cam nedreapta e viata!

Amintiri din viitor

       Mi-ar fi placut sa ma nasc la inceputul secolului XX.
       Simt o anume afinitate cu tot ceea ce inseamna acei ani ,de la literatura la momente istorice  ,de la filosofia de viata la vestimentatie , de la gastronomie la deschiderile culturale. Atunci modernitatea incepea sa infloreasca ,oamenii se grabeau sa traiasca intens o viata noua construita chiar de ei .Cred ca e un sentiment covarsitor sa construiesti in timp ce traiesti ,sa ai sentimentul utilitatii tale ,sa te faci folositor tie dar si celorlalti, sa lasi ceva in urma ta in sensul achilean al cuvantului, sa -ti creezi propria glorie.
      Mi-ar fi placut sa fiu contemporana cu Proust (mai degraba decat cu Cartarescu), cu Brancusi (mai bine decat cu Sabin Balasa) ,cu Maria Tanase (mai convenabil decat cu Mirabela Dauer). M-as fi simtit mai implinita asistand la suetele cosmopolite de la Capsa decat sa ma isterizeze talk-show-urile anteniste ,as fi respirat cu placere indoita aerul micului Paris bucurestean cu lumea atat de pestrita si de asezata ,as fi colindat Calea Victoriei in cautare de chilipiruri negustoresti si m-as fi oprit epuizata fie pe bancile primitoare ale Cismigiului  ,fie la o cofetarie la Sosea privind amuzata bataile cu flori .Cat de accesibil parea luxul ,cat de apropiata cultura vestica ,cat de umane apropierile fizice! Traditiile care veneau dintr-un veac oriental cu negustori ambulanti si chefuri de pomina se ingemanau sensibil cu micile automobile aduse din strainatate si cu cochetele case de moda ce cultivau gusturile rafinate ale noii protipendade.
    Peste toate s-a asezat praful uitarii ,comunismul de o viata de om a nivelat tot si a epuizat un popor incapabil inca sa se regaseasca pe sine .Observ acum unele incercari de -a renaste spiritul trecut :conferinte la Ateneu despre romanismul uitat ,baluri tematice ale unei false elite catapultata in inalta societate nu de nobilii strabuni ci de marimea contului si pozitia politica ,tendinta de intoarcere la valorile interbelice (culturalizare,fineturi mondene,romgleza ,cercuri inchise de incurajare a artelor)...
    Pacat ca intr-un decor ce ar putea sa semene cu ce ne dorim oamenii sunt cei care strica bonton-ul .Fauna care populeaza mondenitatile ,unele arte, viata publica ne intoarce nu in interbelic ci la 1800 .Degeaba tanjesc dupa eleganta unor gesturi ,dupa stilistica unor epistole  ,dupa seninatatea unor dupa-amieze cu ceaiul de la ora5, dupa feminitatea studiata a hainelor stradale ,azi ma simt neputincioasa si dezorientata si contrariata si ...
    N-am incheiere ,doar o mica speranta ca istoria este ciclica.

Live to ride,ride to live

      Cred ca orice statut social/hobby trebuie asumat pana la capat.Asta daca vrei sa iesi cu el in lume.Daca e numai de fatada ,din snobism sau din plictiseala e bine sa ramai cu el la nivel de apartament.
     De exemplu:te lauzi in gura mare ca ti-ai luat Harley- Davidson .Scrii pe blog ,mergi la expozitii de motociclete ,cauti innebunit toalele specifice din cat mai multa piele (geaca ,cizme ciocate ,manusi ,curele cu insemnele portocalii), te tatuezi undeva la vedere (bicepsi ,tricepsi ,ceafa ,antebrat ,glezna ,gat), nu te mai barbieresti zilnic pentru ca in week-end-ul cand pleci sa ai o barba comoda ,asculti hard rock sau oldies but goldies ,accepti sa lasi dupa tine cand cobori de pe motor pe langa parfumul tau si un miros persistent de benzina si unul abia simtit de transpiratie  (incarcat de muuuuult testosteron ,dealtfel) ,iti asumi riscul estetic al unei freze lipite de scalp ca si aparitia ta oarecum dura cu fata acoperita de baticul negru si ochelarii  la fel de negri protectori care sperie copiii la o trecere de pietoni sau fac sa tresara ultimele urme de barbatie la mosii vanjosi de altadata .Acestea fiind zise ,,pornesti la drum. Un drum neaparat luuung,nu pleci in vizita in alt cartier ,nici la cea mai apropiata plaja ,nici la socri.
     Pleci incotro vezi cu ochii ,farway, dincolo de linia orizontului ,cu un dor de duca ce presupune nu numai vizionarea din mers a unor peisaje mai mult sau mai putin cunoscute ,cat mai ales senzatia de forta bruta ,de animal domolit pe care ti-o da motorul de sub tine .Zgomotul tobelor tunate umple vaile si soseaua pe care te prelingi tacticos cu mainile intinse pe ghidoanele inalte ,cu spatele drept scrutand incruntat zarea (incruntat ca sa nu te loveasca vreo gaza plimbareata ) .si mergi ,si mergi ,si simti in fund toate hartoapele drumului  ,dar tie nu-ti pasa pentru ca senzatia de libertate e tot ce-ti doresti ,si mirosul de aer .de iarba si de vant care te face sa strangi mai tare motorul intre picioare.Si treci ca un bolid pe langa barbatii care -ti fac cu mana intr-un soi de complicitate masculina ,pe langa copiii care, daca nu se sperie,iti imita galagia admirativ ,pe langa grupuri de cucoane serioase pe care le ia prin surpridere mugetul motorului ambalat sa traverseze strada...Si-ti termini ziua nu intr-un hotel cu asternuturi mirosind a lenor ci in propriul cort carat in spatele tau intre tine si consoarta care ,ca si tine ,a incercat peste zi aceleasi senzatii (mai putin cea de bau-bau pentru copii) sau intr-un camping din mijlocul pustietatii unde te bucuri de compania usor bahica si zgomotoasa a altor harley-isti si de niste fripturi in sange si o bere carlsberg(am vazut o reclama la berea asta:au umplut o sala de cinema la mall cu motociclisti ,toti tatuati, aparent fiorosi ,barbosi in mijlocul carora erau doua locuri libere;cei care isi infranau teama de a-i deranja pe raii de acolo ca sa-si ocupe locurile platite erau aplaudati si recompensati cu o bere...)...
     Cred ca daca vrei sa fii cu adevarat  luat in serios cand iti cumperi o legenda trebuie sa stii sa creezi lumea potrivita in care legenda sa se simta bine si sa fie pusa in valoare.Altfel se va simti falsul,artificialul,o lume fortata ,o imagine deformata care ,culmea,nu-ti va face rau tie ca imagine ,ci tocmai legendei la lumea careia ai aderat.

A barfi ,barfire

      V-ati gandit vreodata cat de multe lucruri ce tin de viata noastra uitam si cat de multe despre altii tinem minte?Atunci cand povestim cuiva despre noi naram placizi,descoperim lacune in ordinea evenimentelor,uitam sau deformam replici,iar atunci  cand barfim pe cineva ne entuziasmam brusc,ne inveselim,retinem amanunte ,facem conexiuni rapide,ne streseaza o inadvertenta,cronologia e sfanta...
     De ce ne preocupa ceilalti,fericirile sau nefericirile lor?Avem chiar atata timp de trait incat il alocam si altora in defavoarea clara a celor care-l merita cu adevarat?Hai sa incercam cateva raspunsuri ,nu de alta ,dar poate justificandu-ne,ne scuzam. Deci...
     Viata celorlalti ne ofera prin detasarea de ea doza necesara de senzationalul care lipseste din a noastra  .
Placerea  de a comenta ,savura si diseca e o forma de-a trai si tu la aceleasi cote,te substitui actorilor adevarati ,tu care esti numai o rezerva. Ce senzatii unice!
     Curiozitatea de a sti ,de a-ti umple tu un gol emotional abisal .Devii alaturi de cei barfiti Femeia sau Barbatul sui- generis,creezi discursuri misogine sau feministe,te lupti parca pentru propriile idei si idealuri. Cata dorinta!
    Preocuparile tale de-o viata s-au desfasurat intr-un spatiu minimal in care nimic n-a scapat nimanui,asa ai fost obisnuit,  potrivit aforismului "cine nu e barfit nu exista".Cat vizionarism!
    Esti locvace si cauti cu disperare subiecte pentru un exercitiu de oratorie de birou si cauti ,si cauti si dai peste vietile altora  care -ti ofera subiecte grase pentru un curs de psihologie umana.Cat triumf!
     Invidia ,bate-o-ar vina,ca ne-a scos din minti.si ,pe buna dreptate, de ce merita unii sa fie mai (ne)fericiti decat altii?Ciuda,ranchiuna,pizma sunt buruieni otravitoare care cresc in toate curtile sufletelor si care ne impiedica sa traim in armonie cu ceilalti dar mai ales cu noi insine.Cata generozitate!
     In loc de morala de final ,ma gandesc sa va propun un exercitiu de barfa: asezati-va in fata unei oglinzi si incepeti sa analizati/disecati/barfiti ce vedeti acolo.Spor la treaba!