Exista cuvinte cu destine remarcabile.Am descoperit asta cand prin primavara am recitit de vreo patru ori toate "Momentele si schitele"caragialiene. Urmaream cu infrigurare semnificatiile unui cuvant oarecare dealtfel dar care acolo capata nuante speciale- infam .
Zilele trecute un alt cuvant s-a oprit o secunda din tavalugul discursului convorbitoarei mele- plafonare. Ea il folosea in contextul in care , renuntand la o functie in care stationa de un deceniu, intoarcerea la locul initial de munca ar aduce cu ea si plafonarea, lipsa provocarilor, lancezeala, nostalgia dupa aerul rarefiat al elitei, un restart neasteptat si , mai ales, nedorit, adica un fel de ratare. Eu, care stationasem in acest loc nedorit de ea si lasasem sa treaca peste mine acelasi deceniu dar fara faptele ei marete, am ripostat slab spunandu-i ca nici la nivelul meu provocarile nu lipsesc, n-ai timp sa te plictisesti si ca , daca-ti doresti cu adevarat, nu trebuie sa ajungi sus ca sa-ti dovedesti cat de bun esti. E bine sa te stii omul potrivit la locul potrivit, sa stii ca tu sfintesti locul si ca nu durata mentinerii tale explica valoarea ta ci ceea ce lasi in urma ta: fapte marunte dar necesare, pasi mici pe care trebuie sa-i faca cineva pentru ca uriasii de deasupra ta sa aiba in numele cui sa vorbeasca, sa se laude, un fel de clacasi neimortalizati de Baba, deci o ratare asumata.
Azi , dupa un rastimp de gandire si stimulata de"Desertul tatarilor " al lui Buzzati ,nu ma pot opri sa nu-mi reevaluez viata, mai ales cea profesionala. Ca si protagonistul romanului, traiesc de doua decenii intr-o sare de asteptare permanenta nu a lui Godot ci a "tatarilor", a unei provocari care sa dea un rost rutinei profesionale zilnice .Duratele temporale sunt amortite intr-un spatiu in care muncesti fara zabava pentru ca toate curgerile de tineri prin scoala sunt de neoprit . Anii trec, generatiile scolare se perinda zgomotos, spui aceleasi si aceleasi lucruri cu alte tonalitati, sinonimizezi, devii volens nolens linear, socialul cu saracia lui iti mai duce mintea de la ecuatii si grafice la cosul zilnic si retetele medicale, si tu tot "magister dixit" ramai...Si te uiti in departare dupa fiecare generatie pe care o scoti la liman si astepti sa vina si randul tau sa infloresti ca fostii elevi care vin si-ti povestesc ispravile lor marete . "Si dumneavoastra, doamna profesoara? , Cum ma stii, tot la scoala..."Si momentul tau de glorie tot nu se arata, si tu simti ca ai putea sa faci mai multe pentru tine , pentru spiritul tau, ca n-ai citit atat toata viata ca sa tii discursuri fulminante duminica seara in gradina de vara din centrul orasului.
Si, desi in urma cu ceva ani , venisei cu ganduri de evolutie personala si asteptai recunostinta de la cei carora le-ai schimbat destinul, spre tine nu se intoarce nimic decat uitarea, o ratare lenta si nedureroasa pe care o confuzi cu rutina, rostul tau, datorie, necesitate, constiinta impacata, constiinta profesionala si sociala, statut debil de intelectual de provincie. Si stropul de speranta ca tu o sa inventezi a doua oara roata si resorturile unei ambitii interioare te-au dus sus, dar nu destul de sus, nu acolo unde ai fi putut sa ajungi daca...
De cand cu criza si scaderea salariilor si globalizarea ce impinge varsta de pensionare spre 65 de ani, umbla o vorba prin cancelarii - ultima zi de munca, prima zi in cimitir. La fel ca la Mann si Buzzati cu moartea nu te pui si aceasta este singurul orizont de asteptare la care avem acces.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu