Toate panzele sus, XII B!

       Dintotdeauna am fost o noctambula. Citesc , invat, inventez orice noaptea. Ba mai mult, dupa o noapte nedormita integral sau partial sunt extrem de surescitata , dar in sens pozitiv. Ma misc ideatic cu usurinta, imi vin idei ca la tonomat, pe cand , daca dorm mai mult , sunt inceata, stangace si  ma adaptez greu la o realitate binecunoscuta.
      Dar de multa vreme n-am rupt noaptea in doua: sa adorm si apoi sa ma trezesc, sa merg undeva in afara casei, sa ma intorc si sa adorm la loc. Am facut asta in noaptea balului absolventilor, cedand la rugamintile lor de a fi acolo fie si numai pentru doua ore.
      Cand la ora 1 din noapte pupila mea didactica Flori Paica a dat desteptarea , m-am fastacit de parca trebuia sa merg la vreun examen. Venise si Roxana care se uita la mine asteptand vreun discurs pompos cand de fapt eu eram rupta de oboseala si incoerenta in orice.
      Odata ajunse la destinatie , ma astepta o surpriza, sau poate mai multe .Eu le pregatisem numai una. Ei facusera un filmulet in care montasera momente frumoase din anii liceului, poze ale lor care aratau abracadabrant cat de mult li se schimbasera trasaturile fizice, eu nedandu-mi seama decat de schimbarile intelectuale. Se adunasera toti din generatia lor curiosi ( eram mandra ca tocmai ai mei fusesera cei mai inventivi dintre toti) si treptat ne-a cuprins pe toti emotia despartirii .M-am obisnuit de atatea generatii sa-i las sa zboare departe de mine ,asa cum nu ma supar daca nu mai dau semne de viata dupa aceea. Viitorul lor e firesc sa fie mai important decat un trecut asimilat altor trecuturi...
        Avertizata ca surpriza are legatura cu mine (cele mai multe instantanee erau din orele mele) , am pregatit pentru fiecare o foaie pe care scrisesem trasatura definitorie astfel incat asezate intr-o anumita ordine din initialele lor  avea sa iasa indemnul :" Romania,  Europa ,pazea ca venim!".
      In fine, cand momentul de remember a trecut, am avut ragazul sa-i vad asa cum erau acum, asa cum ajunsesera. Fetele cucuiete erau acum elegante si zvelte in rochiile frumoase, urcate pe tocuri care le dadeau dureri, cei cativa baieti erau pierduti fie in bratele unor necunoscute de la alte clase ori erau accesorii firesti ale colegelor care exersau cu ei pasi cunoscuti sau nu prea de dans. Trecusera anii, se dusesera cu folos si n-aveam de ce sa regret asta , asa cum nu regret eforturile interminabile si indoielile si reprosurile care mi-au devenit ticuri didactice. Faptul usor ludico-indraznet de a primi 5 stele pentru "periculozitate" din partea lor arata ca-mi facusem datoria. Erau 5 stele pentru lucrul bine facut.
     S-au mai dus 4 ani. timpul prezent al discutiilor cu si despre ei va deveni un trecut nostalgic, un imperfect al regretului si tristetii nostalgice (ca sa fim in acord cu raspunsurile pentru bac) si astfel mai adaug o generatie lasata sa plece pe cont propriu in lume si viata , o generatie careia , ca tuturor celorlalte, le smulg mai in gluma, mai in serios promisiunea ca , daca vor ajunge la carma tarii sau a lumii ,sa nu  uite de profesori  si pensiile lor.
    Ma simt asa cum doresc: stoarsa ca un burete, toata esenta mea de profesor a mers spre ei. Sper, ca de fiecare data, sa merite .
    Toate panzele sus, XII B!