RUGA

                      

                                 RUGACIUNE PENTRU LINISTEA SUFLETULUI
 



         DOAMNE, da-mi  CURAJUL  de a schimba lucrurile pe care le pot schimba, PUTEREA  de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba si INTELEPCIUNEA  de a face diferenta dintre ele!                                                                                                                   Amin!

Traitori intr-o lume a specialului

             

                    "Vreau o femeie editie speciala!" fredoneaza  semiimpersonal solistul  de la radio. Consecventa cu care striga in cele patru zari ca nu vrea o femeie oarecare ci una speciala putea sa atraga niste vociferari sau eventual palme de la vreo sufrageta feminista. Norocul lui ca nu-l asculta nimeni si deci nimeni nu se ofuscheaza de cererile lui misogine.
             Si acum , ca sa am un pretext pentru doua momente de meditatie launtrica, urmeaza intrebarea : oferim noi ceva special ca sa avem pretentia ca trebuie sa ni se ofere numai calitatea intai? Si , asa ca o simpla curiozitate, ce facem dupa aceea? Verificam in timp daca ceea ce am asimilat relational/emotional cantareste la fel de mult ca universul nostru oferit de obicei in astfel de situatii? Si periodic cumpanim daca unul a oferit mai mult "ceva special" decat celalalt? Si cum definim acest"special"?
               Hai sa reactualizam repejor cliseele mioritice care ne intereseaza!
               Femeia speciala trebuie sa arate fizic mortal, gen femeie fatala, cu ochi necaprui si neaparat blonda, cu o meserie banoasa ( finante, imobiliare, afaceri cu statul sau angajata in vreo regie autonoma), cu masina buna, noua si ingrijita, cu scoala vietii ce nu lasa loc la entuziasme si lesinuri interbelice, fumatoare si , de ce nu, plina de idei cliseizate auzite de prin cluburi, suete intre fete sau discursurile lui Dan Puric de la Ateneu . Usor misterioasa in ipocrizia prinderii masculului cu cont sau sex-appeale, nefacand eforturi sa para superficiala , avand insa cultura mall-ului si a magazinelor de firma , relationand mai usor la telefon, messeger, email sau chat decat face to face, femeia speciala trebuie sa fi facut cel putin o victima masculina in periplurile ei noctambule. Nuantatul peiorativ"buuuuna"se refera mai degraba la dexteritatile ei din dormitor decat la bunatatea cu care ofera ceva sau la sentimentul matern la care nici nu viseaza... Stiu, sunt rautacioasa. Si un pic invidioasa.
             Sigur va intrebati cum poate sa arate barbatul special. Cam la fel ca perechea lui, de aceea nu ma obosesc sa reformulez. Astept ca sa aud refrenul de la inceput dar cantat de o voce feminina. In orice caz, solistul ce racnea de zor ca vrea o femeie speciala mi s-a parut usor boulean, inclinat catre tristeti metafizice de genul"azi ploua ,deci sunt nefericit", resemnat in fata femeilor speciale care l-au tot abandonat in scurta lui tinerete dar tanjind dupa reteveiele primite de la acestea, bugetar ,cu o cultura de biblioteca de la Jurnalul National, cu parinti care-l vedeau doctor sau inginer si pe care el i-a dezamagit luandu-si o nevasta fara dota. Multumiti? Cel mai multumit sper ca e Kogalniceanu ale carui fiziologii le-am adaptat aci.
             Deci, mai vrea cineva sa fie special?


                       












 

Ferice cel orgolios...

  


                         Grea povara de dus este orgoliul ! Te macina frustrarile si complexele care se dezvolta fara voia ta peste drum de succesele si implinirile tale, musteste in tine nevoia de a arata cum esti cu adevarat si cat de mult ai fost apreciat pentru toate astea in trecut. Ca doar nu ai lucrat singur la statuia egoului personal ! Ani la rand ai avut aplaudacii tai , oameni interesati de propriile planuri sau sentimente ca sa-ti rotunjeasca in bine niste calitati obisnuite. Si ai crescut cu aceasta imagine, si ai avut somn linistit, impacat cu tine, si ti-ai umflat personalitatea ca o basica de sapun transparenta si delicata.
                   Si vine unu' care vrea sa-ti demonstreze contrariul! Cu ce drept? Cu ce interes? De cate ori o va mai face? Trebuie sa reactionezi dur, violent ca sa-i tai entuziasmul de a continua sau ipocrit, pandindu-i urmatoarea miscare?
                  De cate ori in viata ni se spune adevarul in fata si credem ca sunt rautati sau invidii? De cate ori ne gandim mai intens la propriile fapte raportate nu la felul nostru de a fi ci la efectele pe care cei dragi noua le-au suportat? Ne mintim spunandu-ne ca ceilalti deformeaza adevarata noastra fata ca sa ne manipuleze sau sa ne santajeze emotional si nu ne plecam o clipa rabdarea catre adevarul de dincolo de adevarul lor.
                Orgoliul ne tine de cald in zilele in care suntem tristi si neajutorati, in noptile de singuratate si teama, dar tot orgoliul ne indeparteaza de prieteni, de cei cinstiti cu noi, de cei care ne-au fost alaturi neconditionat.
              De la orgoliu la tradare nu e decat o rasuflare, de la orgoliu la nerecunostinta nu e decat un gest, de la orgoliu la dispret nu e decat un gand...Fiecare pre orgoliul lui piere!
                    

In ritm de vacanta

      

          Cred ca cel mai frumos anotimp pentru mine este vara.  Lancezeala prelungita intr-o stare de semitrezie dar si semisomnolenta, senzatia de implinire totala ca la finalul unui an calendaristic, rasfatul pe care ti-l autoacorzi in semn de iubire neegoista de sine, toate acestea sunt irepetabile.
           Aceeasi pauza de relaxare o regasesc si iarna , dar atmosfera sarbatorilor de sezon cu agitatia gospodinei de a aranja casa ca de sarbatoare, fiorul mistic al momentelor religioase sau reactiile de dezgust la vederea apoplexiilor alimentare la care se dedau unii nu -mi ofera aceeasi relaxare estivala.
          Tot vacante dar nu acelasi tip de relaxare, tot iesirea din ritmul delirant al jobului dar nu acelasi tip de detensionare, tot stat mai mult pe acasa dar altul e soarele de august si alta ninsoarea viscolita din decembrie...Si totusi...ce bine e in vacanta!
          Mi-as lua un an din viata-mi atat de plina si l-as transforma intr-o vacanta atemporala in care sa tai toate cordoanele ombilicale ce ma leaga de cotidianul ultimilor ani. Numai eu si cu mine, o vacanta de introspectie prin prisma oamenilor noi pe care i-as intalni, raportandu-ma la noi mentalitati si filozofii de viata , intalnind noi prieteni in ochii carora m-as reflecta curat , dezgolita de orice meschinarie, reinvatand sa respir, sa gandesc, sa-mi imaginez, sa ma misc, sa-mi descopar frumusetea...
           Si nimeni n-o sa stie de mine, si nimeni n-o sa ma intrebe si n-o sa-mi ceara nimic...Si cand ma voi intoarce, pentru ca o voi face, sa fiu capabila sa deschid orice drum la capatul caruia sa descopar plus infinitul...
        

Dorul de tine...

       Dorul este un sentiment nu numai greu de definit cat mai ales greu. Greu de dus, de invins, de resemnat.
      Dorul inseamna gandirea cu placere la fiinta iubita dar departata, inseamna sa-ti doresti ruperea distantei macar cu gandul daca nu cu fapta, optimismul privirii mentale aruncate cu nesat peste timp si spatiu.
     Dorul inseamna atat de multe trairi peste care troneaza duiosia, topitul inimii de dragul celui aflat in alta parte decat tine, o netarmurita mila ca nu-i esti aproape sa-l ajuti, sa-l ocrotesti, o mare ingrijorare ca e acolo singur , fara sprijinul tau.
    In dorul de celalalt omul invata sa se cunoasca pe sine, invata sa fie tandru, atent cu emotiile transmise delicat de celalalt, invata sa inteleaga si se intelege si pe sine.
    Prin dor fiecare dintre cei doi realizeaza un fel de atractie unica, e singura data cand bratele se intind in pustiu si ele nu inconjoara trupeste ci numai in inchipuire pe celalalt.
    Cel ce doreste nu simte decat tristete la gesturile zilnice care-i aduceau bucurie inainte. El nu mai e preocupat de sine ci de jumatatea androginului sau si pe toate le trece prin filtrul acestei deznadejdi.
     Dorul te inconjoara de tensiune, de intrebari si ganduri, iti arata dimensiunile nefericirii tale actuale raportate la fericirea trecuta cand erai langa cel drag. Dar dorul are si valente pozitive pentru ca-ti umple singuratatea si-ti incalzeste noptile reci. Icoana celui dorit e alaturi de tine mereu si atractia ei e vizibil accentuata. De la distanta dorul filtreaza tot si pastreaza numai semnul plus.
     Dorul te face mai sensibil, te umanizeaza si te invata ce inseamna lacrima. El iti infrange cerbicia si te face mai domol , te apropie insesizabil de idealul la care aspira cu nesat celalalt.
     In dor manifesti trebuinta ca celalalt sa fie langa tine in carne si oase si el sa te simta pe tine asijderea. In dor nu sunt ganduri carnale necurate , e doar dorul de fiinta zamislita de Dumnezeu a celuilalt, pentru ca departarea adauga fior mistic oricarui dor.
    In dor se arata valoarea eterna a persoanei iubite, cea cu care vrei sa fii ca o singura fiinta. Cu cat dorul e mai aprig cu atat imaginea celuilalt e mai idealizata si deci mai plina de duiosie, si cu atat toleranta  ta viitoare creste.
     Dorul scoate la iveala din noi resorturi interioare pozitive, cruciale pentru viitor. In dor, caldura cu care il veghezi pe cel de departe iti incalzeste si tie viata amara, redescoperirea binelui din el te face si pe tine buna, asteptarea lui iti cladeste speranta contopirii viitoare intr-o fiinta in care unul e de fapt celalalt.
  Mi-e atat de dor de tine ca ma doare carnea de pe mine si sufletul mi se zbate neputincios!Mai e putin...

O felicitare adusa tarziu de posta

     Ma uit amuzata la felicitarea pe care baiatul meu a primit-o , pe langa alte cadouri, de ziua lui .Are 16 ani  si felicitarea arata un leu vajnic umflandu-se in muschi ,iar deasupra lui troneaza un amical "Hai, arata-ne de ce esti in stare...", aluzie subtila la apelativul pe care Dorian il duce de ceva vreme in spate:"puiule!".Am inteles ,deci, mesajul.
    Nostalgia dupa copilaria lui pierduta de mine ca mama mi-a revenit. Imi face placere sa-mi reamintesc momente din decada si jumatate ce-a trecut peste el si nu regret noptile nedormite sau zilele alocate in intregime numai si numai lui..Trecerea timpului mi-a luat-o inainte si dintr-odata mergand cu el la plimbare n-a mai fost nevoie de mana mea ocrotitoare. Nu m-am simtit in plus , am fost incantata.Crestea.
    Cand a mai crescut, nu numai datoria de a-i cumpara haine ma mobiliza ,cat mai ales bucuria de a-l gati, de a-i cultiva simtul estetic, de a trezi in el vibratii estetice si emotii colorate. Il taram dupa mine prin magazine si asortam, ma razgandeam, cuplam piese vestimentare pe care pe urma acasa el le recompunea sau le refuza ambitios.
    Cu cat crestea mai repede, cu atat imi doream sa se intample asta mai repede, nu din comoditate sau satietate, ci din dorinta de a fi egalul meu, de-a avea un convorbitor pe masura. Sunt trista deja cand ma gandesc la momentul cand va depasi nivelul meu si eu voi ramane in urma lui cu nostalgia discutiilor nepurtate...
    Este un copil bun , intelept si echilibrat care ma fereste de griji inutile. Inca ma simt  necesara ca locomotiva  a lui prin educatie si instructie si nu rare sunt momentele cand ne intelegem din priviri. Chiar daca e la varsta rebeliunii adolescentine, intelege rostul meu si exagerarile aferente. Il simt de multe ori atat de aproape de mine, ca-mi aud sangele clocotind in el. E al meu si nu sunt de aruncat emotiile unei mame care simte emotia organica a iubirii materne . Poeta Ioana Nicolaie  scrie undeva intr-o suita de poeme in proza despre "Cerul din burta", despre relatia unica, nefreudiana  dintre mama si copil , despre statului unic al femeii care simte crescand in ea o viata noua, cu greturile de dimineata, primele miscari ale copilului, momentul cand la ecograf afli sexul lui si ii alegi numele pe care deja il folosesti in dialogurile cu el. Pentru ca vorbesti cu copilul tau dintotdeauna si el te simte si-ti raspunde cu aceeasi emotivitate si cand e in burta ta si cand are 16 ani.
    Tot el a ales ca urmatorii patru ani sa aiba statutul de elev al meu si sunt surprinsa de cat de bine merg treburile intre noi. Sunt nevoita sa satisfac curiozitatea multora care vad numai dezavantajele si nu intuiesc avantajele  : si-a umplut anul acesta tolba cu informatii, si-a schimbat prioritatile, si-a largit vizibil orizontul cunoasterii, s-a maturizat, are trasaturile generatiei lui dar are gena unei lumi mai conservatoare cu principii clare, romantisme si cumintenia unor viziuni.
    Este Rac, este incapatanat si asta m-a invatat pe mine ca drumurile ocolitoare sunt cele mai sigure.
   Vara aceasta a descoperit emotii noi pentru el  si sunt fericita ca m-a facut partasa la la ele.
    Am acum varsta spiritului fiului meu si sper ca voi reusi sa-l invat si pe el sa -si pastreze tineretea spiritului.
    La multi ani, leule!
   

La multi ani, mama!

      Mama mea implineste azi 70 de ani.Vorbind cu ea la telefon i-am auzit vocea bucuroasa , implinita, asezata , cu  modestia unei vieti pe care a fost obligata s-o traiasca si cu bune si cu rele.
     De cate ori merg la casa parintesca revad in fuga imaginea ei de femeie tanara, cu mine abia nascuta in brate: oachesa, semeata, cu parul coafat a la anii 60, imbracata cu rochii invoalte ca si actritele din filmele cu Elvis, cu  talie subtire si picioare zvelte.
    Cand am mai crescut si eram la gradinita , mama ma purta dupa ea  prin alte sate unde avea serviciul .O vad mai matura, de o frumusete asezata si blanda. Imi amintesc de o fotografie in care ea e inconjurata de copii(era educatoare)si una dintre fetite fusese surprinsa in timp ce se uita cu mare drag la mama mea, in timp ce eu ma strambam la fotograf din partea cealalta a grupului. E o imagine care mi-a produs multa vreme gelozie...
    Mai tarziu mi-o amintesc pe mama insarcinata cu fratele meu, robotind prin curte, si pot reface si acum dupa 39 de ani ziua cand  m-am pricopsit c-un fratior. Ca o curiozitate stiu si acum ce culoare avea rochia ei de gravida-grena/bordo.
     La varsta mea seman mult fizic cu mama. Sunt momente cand imbracandu-ma si fardandu-ma pentru anumite evenimente sa-mi amintesc cum stateam cu gura cascata la mama cea atat de cunoscuta de mine , cea comuna si omniprezenta ,care devenea alta cand mergea cu tata la vreo nunta/petrecere.Mi-a ramas in minte obrazul ei usor ridat refacut cochet cu fond de ten , rujul delicat si mirosul fin de parfum care se suprapunea peste mirosul de mama pe care si astazi il are.
    Cand a murit tata mi-a fost frica sa nu i se intample ceva. Plangea neobosita de doua zile si nu intelegeam ce momente mai regreta intr-o viata atat de chinuita. Pe urma am inteles ca-si plangea esecurile, tristetile si neimplinirile pentru care il facea pe el vinovat,isi jelea viata si lungul ei monolog adresat tatei era, de fapt, ultima lor discutie.
    Acum e batrana si nu mai are semetia tineretii sau forta maturitatii.E inchisa in universul ingust al gospodariei, cu televizorul si revistele ei ca auxiliare ale unei vieti lineare, parcursa in treptele date de anotimpuri si vreo durere fizica.Stiu ca e respectata de cei din jurul ei, stiu ca n-a vrut sa plece in satul ei pentru ca i s-a parut o tradare a prietenilor si a meseriei , stiu ca e discreta si are priceperea de-a cultiva in timp prietenii, ca are si acum frusrarile copilului crescut de tata vitreg si ca sufletul i se umple de bucurie cand vorbeste despre rudele paternale.
     Ma gandesc acum amuzata cat de furioasa eram pe ea cand in vara lui 1982 m-a supus unui"supliciu" : am invatat sa gatesc. Tenacitatea ei a invins si marturisesc ca inca gateste mai bine decat mine. Placinta ei cu branza este irepetabila, orice -ar zice alte mamici!
    Au fost multi ani grei pentru ea si pentru mine cand ne-am intalnit numai ca sa facem schimb de nefericiri, au fost perioade cand am simtit ocrotirea ei, e acum o vreme cand , mai inteleapta fiind, incerc sa nu-i repet greselile si sa-i copiez atitudinile. Si , chiar daca mai fac eu pe batoasa in fata ei ,inca mai invat de la ea...