Greu gasesti azi buni retori si oratori.
La serviciu ai parte, fara sa ceri, de oratorii de serviciu care debiteaza incontinuu platitudinile zilei, de discursurile lor, aceleasi de multa vreme, esti satul, nimic nu te mai surprinde, oamenii sunt in general conservatori in ceea ce gandesc si exprima deoarece socotesc asta semn de maturitate/consecventa cu sine/demnitate., De aceea nimic nu ma surprinde, inchid ochii si urechile si pot continua in gand ideea dezbatuta si , de multe ori, cand termin, ma suprapun cu finalul real. N-am niciun merit, imi cunosc prea bine colegii. Ar fi misto o trezire buna ca cea dintr-o intamplare reala: intr-o condica scolara de prin anii'70 un invatator plictisit de scoala, viata etc. scria sictirit:"batut cuie in tavan sa nu cada tencuiala". Asa si cu retorica celor care respira acelasi aer cu mine . E la fel de imbacsita ca aerul de dupa furtuna de nisip de saptamana trecuta.
Dar in cotidian? Oratoria delicioasa a soferului de autobuz tine numai pana la statia unde coboara interlocutorul lui si are pretexte urbane sau existentiale exprimate frust, autoreflexiv, pare un monolog nehamletian in care celalalt intervine rar dezaprobator, retorica argumentelor e simplissima si plina de un idiom nou , un fel de amestec de clisee media cu resturi de proverbe si limbaj de lemn retro . Atmosfera e de suferinta colectiva si nu ma mira fraza construita la persoana I plural.
La o discutie amicala oratoria e si mai dificil de realizat din cauza celor atoatestiutori ce sunt moralistii de serviciu. Ati observat cat de moralizatoare sunt toate discutiile, cum toata lumea se plange de lipsa valorilor, modelelor, virtutilor dar nimeni nu are solutii? Sunt discursuri in care se insira interminabil zeci de intampari, portrete, relatii, dar discursul e neterminat, insuficient siesi de vreme ce aduce in discutie numai ipoteza de discutat.
Formulele de adresare sunt sacrificate fara crutare. Felul cum ne adresam la inceput de monolog, cum captam atentia auditoriului e foarte important. Un profesor de fizica ,cunoscut nu pentru competenta ci pentru duritatea lui, avea un discurs aproape soptit in asa fel incat elevii erau terorizati de riscul de-a nu auzi un cuvant din toate notitele ce deveneau obiect de tortura. Altii au voci puternice, iar vorbele spuse rastit, militareste aproape te obliga sa iei pozitia de drepti si sa inchei aprobator cu un :"da,sa traiti!". Altii sunt insinuatori, le place sa te implice intr-un joc perfid in care culpa sa fie generala (mai putin a lor sau, daca e si a lor, par sa fi fost obligati sa faca ceva reprobabil), au partpriuri in felul cum argumenteaza cerand amicilor incuviintarea printr-un gest insesizabil, o ridicare de voce etc. Si, in sfarsit, am avut nenorocul sa intalnesc o persoana absolut incoerenta si care, nefiind beata ba chiar cu pretentii intelectuale, reusea zilnic sa siluiasca limba romana, logica rationamentelor, topica fireasca si avea pretentia sa se faca procese-verbale pentru monoloagele ei . A fost singura data cand prostia amenintatoare asociata cu grobianismul degetelor innegrite de tutun si al trupului feminin nespalat m-au invins.
De aceea, dragii mei cititori si convorbitori, sunt incantata de discutiile suculente cam rare in ziua de azi, ma las sedusa de vocea melodioasa si curgatoare a cuiva care ,cu inflexiuni personale, ma duce pe firul argumentelor spre lumi noi.,O sa radeti dar imi place, de exemplu, retorica lui Dan C. Mihailescu, asa impiedicata dar atat de plina de surprize ideatice, asfel incat aproape ca fiecare balbaiala a lui aduce cu ea noutatea multasteptata si incantarea unica...
Retorica mea? Inca lucrez la ea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu