Despre joc cu seriozitate

           Stiu ca este un cliseu actual faptul ca nu reusim la varsta maturitatii sa ne pastram spiritul ludic. Cred ca este in acelasi timp si un paradox deoarece copiii actuali s-au nascut in cea mai mare parte dintre ei obositi, blazati, sastisiti de o viata pe care abia au inceput-o.
          De multe ori nu-i acuz de rigiditate emotionala pentru ca asa au fost educati de niste parinti care au mostenit acest tip de modelare. Aici este acel spirit "comunist"atat de uzitat ca acuzatie. Multi parinti actuali atat urbani cat si rurali ( mai ales urbani)socotesc scoala ca un fel de treapta a unei cladiri uriase( numita viata) pe care nu esti obligat s-o calci apasat ca sa nu cazi, ci o traversezi oricum, in virtutea inertiei. De aceea trec 8 sau 12 ani de scoala si cei de-acasa habar n-au ca odrasla lor are probleme (altele in afara notelor mici si absentelor), daca are sau nu vreo aptitudine sau inclinatie , daca socializeaza sau are obstacole de comunicare . Pentru ei copilul este numai cel de acasa neluand in calcul si celelalte spatii publice in care acesta actioneaza.  De aceea cred si o  declar si in fata copiilor ca ei sunt de fapt rodul spectaculos sau repetent al  preocuparilor reale ale parintilor.
         Tot timpul scoala ofera pretexte variate asociate ludicului . Nu se diminueaza autoritatea didactica si nici nu se apropie periculos  catedra si bancile. E necesara totusi o compatibilitate emotionala, atitudinala si sociala intre adult si copiii sceptici ca acesta i-ar putea lua in serios prin joc.
        Intai iunie de anul acesta nu s-a deosebit cu nimic de aceeasi zi din anii precedenti. Eu sunt aceeasi, numai "ei" sunt altii. Am facut cu ai mei planuri de vizionare de desene animate si, la intrebarea ce film alegem , am raspuns fara ezitare "Pisicile aristocrate", fara sa stiu ca seara una dintre antene programase acelasi film . Obisnuiti cu filmele cu care i-am indopat de 3 ani , au primit detasati ideea cinefila dar au fost cei mai copiii de cand ii cunosc. Ma uitam pe furis la ei si toti erau tintuiti cu ochii pe ecran, radeau cu placere si zgomot, redescoperisera copilaria si fericirea momentului, aveau bogatia sufletesca sa solidarizeze  cu personajele , sa anticipeze raul , iesisera din carapacea obtuzitatii si apatiei cotidiene. Am ras laolalta cu ei si glasurile lor cristaline au acoperit vocea mea sugrumata de emotie.
        Copii dornici de joc si joaca, stand cuminti si curiosi sa vada ce spun, susotind scurt , intorcandu-se grabiti sa nu piarda din nararile mele, gustand glumele si avand simtul umorului, asta am vazut mai tarziu , in aceeasi zi, la alta clasa care a iesit repejor in curtea scolii "sa ne  jucam". Nimeni nu s-a simtit jenat sau prea matur pentru "Tara, tara, vrem ostasi", "Podul de piatra s- daramat"daca m-au vazut ca eu iau in serios totul. Si  la final:"ne mai jucam si la anul?"
      Ziua se incheie cu bobocii de la care am avut surpriza cea mai neplacuta.Tocurile inalte si fustele prea scurte puse special pentru Ziua copilului le-au impiedicat pe "primadone" sa se aplece dupa"batistuta" sau sa rupa sirul inamicilor la jocurile beligerante.Au depus repejor armele si recreatia a venit salvatoare. Oameni si oameni!...
     Am observat de asemenea ca pregatind textul argumntativ pentru bac, la aforismele despre copilarie si joc cliseele si truismele veneau ca grindina vara pe acoperisuri. Rapid si lasand urme distrugatoare. La aceste gauri hade ne vom uita profesori, parinti , opinie publica si nu inteleg de ce ne-am minuna. Noi le-am creat.