In toata viata mea am intalnit doar cativa oameni buni. Buni, adica nu neaparat dezinteresati de ceea ce se intampla in jurul lor, cat mai ales incapabili de-a te rani nici macar cu o privire.
Profesorul meu de romana din liceu, dl. Stanescu, era unul dintre acestia. Mic de statura, cu par alb si ochi albastri, parea bunicul ideal. E curios cum de reusea sa ne tina in frau fara niciun efort pe cele treizeci de fete cucuiete. Pe langa faptul ca am invatat carte ,a reusit sa-mi insufle dragostea pentru o disciplina pe care, iata, se pare ca n-o voi parasi prea curand. L-am revazut apoi in primul an de facultate dupa primul meu 10 la literatura. N-am avut cui sa-i multumesc pentru succes si l-am vizitat in casa domniei sale, un apartament tixit de carti unde m-am simtit destul de stanjenita. Mi se parea o indrazneala nemaiintalnita sa -l vad pe profesor in "civil", nu cu catalogul sub brat.
Vecina mamei mele era prin anii optzeci o batranica tot de vreo optzeci de ani la care ma mai duceam in vizita. Bisericoasa, acum la batranete nu mai avea puterea de-a mai merge la biserica si o mai vizita din cand in cand preotul; traia intr-o singura incapere a casei ,o camera cu pat de lemn si o masa, cu icoane vechi pe pereti si miros de prune uscate si struguri stafiditi. In lumea ei totul era echilibrat, cuminte, asezat; plecam de acolo calma, incarcata de afectiune si toleranta; imi citea din biblie intamplari halucinante si ma lasa la plecare sa culeg zambile albastre din gradina de flori.
Doua lumi care-au murit odata cu stapanii lor...
Nu stiu de ce imi vin acum in minte cuvintele lui Matei despre cei saraci cu duhul, adica cei care se golesc pe sine de inutilitatea unei lumi meschine si se umplu de Dumnezeu, de spiritul divin. Bunatatea este o floare atat de rara ca numai cei saraci cu duhul o mai descopera si-o cultiva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu