Dorul este un sentiment nu numai greu de definit cat mai ales greu. Greu de dus, de invins, de resemnat.
Dorul inseamna gandirea cu placere la fiinta iubita dar departata, inseamna sa-ti doresti ruperea distantei macar cu gandul daca nu cu fapta, optimismul privirii mentale aruncate cu nesat peste timp si spatiu.
Dorul inseamna atat de multe trairi peste care troneaza duiosia, topitul inimii de dragul celui aflat in alta parte decat tine, o netarmurita mila ca nu-i esti aproape sa-l ajuti, sa-l ocrotesti, o mare ingrijorare ca e acolo singur , fara sprijinul tau.
In dorul de celalalt omul invata sa se cunoasca pe sine, invata sa fie tandru, atent cu emotiile transmise delicat de celalalt, invata sa inteleaga si se intelege si pe sine.
Prin dor fiecare dintre cei doi realizeaza un fel de atractie unica, e singura data cand bratele se intind in pustiu si ele nu inconjoara trupeste ci numai in inchipuire pe celalalt.
Cel ce doreste nu simte decat tristete la gesturile zilnice care-i aduceau bucurie inainte. El nu mai e preocupat de sine ci de jumatatea androginului sau si pe toate le trece prin filtrul acestei deznadejdi.
Dorul te inconjoara de tensiune, de intrebari si ganduri, iti arata dimensiunile nefericirii tale actuale raportate la fericirea trecuta cand erai langa cel drag. Dar dorul are si valente pozitive pentru ca-ti umple singuratatea si-ti incalzeste noptile reci. Icoana celui dorit e alaturi de tine mereu si atractia ei e vizibil accentuata. De la distanta dorul filtreaza tot si pastreaza numai semnul plus.
Dorul te face mai sensibil, te umanizeaza si te invata ce inseamna lacrima. El iti infrange cerbicia si te face mai domol , te apropie insesizabil de idealul la care aspira cu nesat celalalt.
In dor manifesti trebuinta ca celalalt sa fie langa tine in carne si oase si el sa te simta pe tine asijderea. In dor nu sunt ganduri carnale necurate , e doar dorul de fiinta zamislita de Dumnezeu a celuilalt, pentru ca departarea adauga fior mistic oricarui dor.
In dor se arata valoarea eterna a persoanei iubite, cea cu care vrei sa fii ca o singura fiinta. Cu cat dorul e mai aprig cu atat imaginea celuilalt e mai idealizata si deci mai plina de duiosie, si cu atat toleranta ta viitoare creste.
Dorul scoate la iveala din noi resorturi interioare pozitive, cruciale pentru viitor. In dor, caldura cu care il veghezi pe cel de departe iti incalzeste si tie viata amara, redescoperirea binelui din el te face si pe tine buna, asteptarea lui iti cladeste speranta contopirii viitoare intr-o fiinta in care unul e de fapt celalalt.
Mi-e atat de dor de tine ca ma doare carnea de pe mine si sufletul mi se zbate neputincios!Mai e putin...
miercuri, 22 august 2012
O felicitare adusa tarziu de posta
Ma uit amuzata la felicitarea pe care baiatul meu a primit-o , pe langa alte cadouri, de ziua lui .Are 16 ani si felicitarea arata un leu vajnic umflandu-se in muschi ,iar deasupra lui troneaza un amical "Hai, arata-ne de ce esti in stare...", aluzie subtila la apelativul pe care Dorian il duce de ceva vreme in spate:"puiule!".Am inteles ,deci, mesajul.
Nostalgia dupa copilaria lui pierduta de mine ca mama mi-a revenit. Imi face placere sa-mi reamintesc momente din decada si jumatate ce-a trecut peste el si nu regret noptile nedormite sau zilele alocate in intregime numai si numai lui..Trecerea timpului mi-a luat-o inainte si dintr-odata mergand cu el la plimbare n-a mai fost nevoie de mana mea ocrotitoare. Nu m-am simtit in plus , am fost incantata.Crestea.
Cand a mai crescut, nu numai datoria de a-i cumpara haine ma mobiliza ,cat mai ales bucuria de a-l gati, de a-i cultiva simtul estetic, de a trezi in el vibratii estetice si emotii colorate. Il taram dupa mine prin magazine si asortam, ma razgandeam, cuplam piese vestimentare pe care pe urma acasa el le recompunea sau le refuza ambitios.
Cu cat crestea mai repede, cu atat imi doream sa se intample asta mai repede, nu din comoditate sau satietate, ci din dorinta de a fi egalul meu, de-a avea un convorbitor pe masura. Sunt trista deja cand ma gandesc la momentul cand va depasi nivelul meu si eu voi ramane in urma lui cu nostalgia discutiilor nepurtate...
Este un copil bun , intelept si echilibrat care ma fereste de griji inutile. Inca ma simt necesara ca locomotiva a lui prin educatie si instructie si nu rare sunt momentele cand ne intelegem din priviri. Chiar daca e la varsta rebeliunii adolescentine, intelege rostul meu si exagerarile aferente. Il simt de multe ori atat de aproape de mine, ca-mi aud sangele clocotind in el. E al meu si nu sunt de aruncat emotiile unei mame care simte emotia organica a iubirii materne . Poeta Ioana Nicolaie scrie undeva intr-o suita de poeme in proza despre "Cerul din burta", despre relatia unica, nefreudiana dintre mama si copil , despre statului unic al femeii care simte crescand in ea o viata noua, cu greturile de dimineata, primele miscari ale copilului, momentul cand la ecograf afli sexul lui si ii alegi numele pe care deja il folosesti in dialogurile cu el. Pentru ca vorbesti cu copilul tau dintotdeauna si el te simte si-ti raspunde cu aceeasi emotivitate si cand e in burta ta si cand are 16 ani.
Tot el a ales ca urmatorii patru ani sa aiba statutul de elev al meu si sunt surprinsa de cat de bine merg treburile intre noi. Sunt nevoita sa satisfac curiozitatea multora care vad numai dezavantajele si nu intuiesc avantajele : si-a umplut anul acesta tolba cu informatii, si-a schimbat prioritatile, si-a largit vizibil orizontul cunoasterii, s-a maturizat, are trasaturile generatiei lui dar are gena unei lumi mai conservatoare cu principii clare, romantisme si cumintenia unor viziuni.
Este Rac, este incapatanat si asta m-a invatat pe mine ca drumurile ocolitoare sunt cele mai sigure.
Vara aceasta a descoperit emotii noi pentru el si sunt fericita ca m-a facut partasa la la ele.
Am acum varsta spiritului fiului meu si sper ca voi reusi sa-l invat si pe el sa -si pastreze tineretea spiritului.
La multi ani, leule!
Nostalgia dupa copilaria lui pierduta de mine ca mama mi-a revenit. Imi face placere sa-mi reamintesc momente din decada si jumatate ce-a trecut peste el si nu regret noptile nedormite sau zilele alocate in intregime numai si numai lui..Trecerea timpului mi-a luat-o inainte si dintr-odata mergand cu el la plimbare n-a mai fost nevoie de mana mea ocrotitoare. Nu m-am simtit in plus , am fost incantata.Crestea.
Cand a mai crescut, nu numai datoria de a-i cumpara haine ma mobiliza ,cat mai ales bucuria de a-l gati, de a-i cultiva simtul estetic, de a trezi in el vibratii estetice si emotii colorate. Il taram dupa mine prin magazine si asortam, ma razgandeam, cuplam piese vestimentare pe care pe urma acasa el le recompunea sau le refuza ambitios.
Cu cat crestea mai repede, cu atat imi doream sa se intample asta mai repede, nu din comoditate sau satietate, ci din dorinta de a fi egalul meu, de-a avea un convorbitor pe masura. Sunt trista deja cand ma gandesc la momentul cand va depasi nivelul meu si eu voi ramane in urma lui cu nostalgia discutiilor nepurtate...
Este un copil bun , intelept si echilibrat care ma fereste de griji inutile. Inca ma simt necesara ca locomotiva a lui prin educatie si instructie si nu rare sunt momentele cand ne intelegem din priviri. Chiar daca e la varsta rebeliunii adolescentine, intelege rostul meu si exagerarile aferente. Il simt de multe ori atat de aproape de mine, ca-mi aud sangele clocotind in el. E al meu si nu sunt de aruncat emotiile unei mame care simte emotia organica a iubirii materne . Poeta Ioana Nicolaie scrie undeva intr-o suita de poeme in proza despre "Cerul din burta", despre relatia unica, nefreudiana dintre mama si copil , despre statului unic al femeii care simte crescand in ea o viata noua, cu greturile de dimineata, primele miscari ale copilului, momentul cand la ecograf afli sexul lui si ii alegi numele pe care deja il folosesti in dialogurile cu el. Pentru ca vorbesti cu copilul tau dintotdeauna si el te simte si-ti raspunde cu aceeasi emotivitate si cand e in burta ta si cand are 16 ani.
Tot el a ales ca urmatorii patru ani sa aiba statutul de elev al meu si sunt surprinsa de cat de bine merg treburile intre noi. Sunt nevoita sa satisfac curiozitatea multora care vad numai dezavantajele si nu intuiesc avantajele : si-a umplut anul acesta tolba cu informatii, si-a schimbat prioritatile, si-a largit vizibil orizontul cunoasterii, s-a maturizat, are trasaturile generatiei lui dar are gena unei lumi mai conservatoare cu principii clare, romantisme si cumintenia unor viziuni.
Este Rac, este incapatanat si asta m-a invatat pe mine ca drumurile ocolitoare sunt cele mai sigure.
Vara aceasta a descoperit emotii noi pentru el si sunt fericita ca m-a facut partasa la la ele.
Am acum varsta spiritului fiului meu si sper ca voi reusi sa-l invat si pe el sa -si pastreze tineretea spiritului.
La multi ani, leule!
La multi ani, mama!
Mama mea implineste azi 70 de ani.Vorbind cu ea la telefon i-am auzit vocea bucuroasa , implinita, asezata , cu modestia unei vieti pe care a fost obligata s-o traiasca si cu bune si cu rele.
De cate ori merg la casa parintesca revad in fuga imaginea ei de femeie tanara, cu mine abia nascuta in brate: oachesa, semeata, cu parul coafat a la anii 60, imbracata cu rochii invoalte ca si actritele din filmele cu Elvis, cu talie subtire si picioare zvelte.
Cand am mai crescut si eram la gradinita , mama ma purta dupa ea prin alte sate unde avea serviciul .O vad mai matura, de o frumusete asezata si blanda. Imi amintesc de o fotografie in care ea e inconjurata de copii(era educatoare)si una dintre fetite fusese surprinsa in timp ce se uita cu mare drag la mama mea, in timp ce eu ma strambam la fotograf din partea cealalta a grupului. E o imagine care mi-a produs multa vreme gelozie...
Mai tarziu mi-o amintesc pe mama insarcinata cu fratele meu, robotind prin curte, si pot reface si acum dupa 39 de ani ziua cand m-am pricopsit c-un fratior. Ca o curiozitate stiu si acum ce culoare avea rochia ei de gravida-grena/bordo.
La varsta mea seman mult fizic cu mama. Sunt momente cand imbracandu-ma si fardandu-ma pentru anumite evenimente sa-mi amintesc cum stateam cu gura cascata la mama cea atat de cunoscuta de mine , cea comuna si omniprezenta ,care devenea alta cand mergea cu tata la vreo nunta/petrecere.Mi-a ramas in minte obrazul ei usor ridat refacut cochet cu fond de ten , rujul delicat si mirosul fin de parfum care se suprapunea peste mirosul de mama pe care si astazi il are.
Cand a murit tata mi-a fost frica sa nu i se intample ceva. Plangea neobosita de doua zile si nu intelegeam ce momente mai regreta intr-o viata atat de chinuita. Pe urma am inteles ca-si plangea esecurile, tristetile si neimplinirile pentru care il facea pe el vinovat,isi jelea viata si lungul ei monolog adresat tatei era, de fapt, ultima lor discutie.
Acum e batrana si nu mai are semetia tineretii sau forta maturitatii.E inchisa in universul ingust al gospodariei, cu televizorul si revistele ei ca auxiliare ale unei vieti lineare, parcursa in treptele date de anotimpuri si vreo durere fizica.Stiu ca e respectata de cei din jurul ei, stiu ca n-a vrut sa plece in satul ei pentru ca i s-a parut o tradare a prietenilor si a meseriei , stiu ca e discreta si are priceperea de-a cultiva in timp prietenii, ca are si acum frusrarile copilului crescut de tata vitreg si ca sufletul i se umple de bucurie cand vorbeste despre rudele paternale.
Ma gandesc acum amuzata cat de furioasa eram pe ea cand in vara lui 1982 m-a supus unui"supliciu" : am invatat sa gatesc. Tenacitatea ei a invins si marturisesc ca inca gateste mai bine decat mine. Placinta ei cu branza este irepetabila, orice -ar zice alte mamici!
Au fost multi ani grei pentru ea si pentru mine cand ne-am intalnit numai ca sa facem schimb de nefericiri, au fost perioade cand am simtit ocrotirea ei, e acum o vreme cand , mai inteleapta fiind, incerc sa nu-i repet greselile si sa-i copiez atitudinile. Si , chiar daca mai fac eu pe batoasa in fata ei ,inca mai invat de la ea...
De cate ori merg la casa parintesca revad in fuga imaginea ei de femeie tanara, cu mine abia nascuta in brate: oachesa, semeata, cu parul coafat a la anii 60, imbracata cu rochii invoalte ca si actritele din filmele cu Elvis, cu talie subtire si picioare zvelte.
Cand am mai crescut si eram la gradinita , mama ma purta dupa ea prin alte sate unde avea serviciul .O vad mai matura, de o frumusete asezata si blanda. Imi amintesc de o fotografie in care ea e inconjurata de copii(era educatoare)si una dintre fetite fusese surprinsa in timp ce se uita cu mare drag la mama mea, in timp ce eu ma strambam la fotograf din partea cealalta a grupului. E o imagine care mi-a produs multa vreme gelozie...
Mai tarziu mi-o amintesc pe mama insarcinata cu fratele meu, robotind prin curte, si pot reface si acum dupa 39 de ani ziua cand m-am pricopsit c-un fratior. Ca o curiozitate stiu si acum ce culoare avea rochia ei de gravida-grena/bordo.
La varsta mea seman mult fizic cu mama. Sunt momente cand imbracandu-ma si fardandu-ma pentru anumite evenimente sa-mi amintesc cum stateam cu gura cascata la mama cea atat de cunoscuta de mine , cea comuna si omniprezenta ,care devenea alta cand mergea cu tata la vreo nunta/petrecere.Mi-a ramas in minte obrazul ei usor ridat refacut cochet cu fond de ten , rujul delicat si mirosul fin de parfum care se suprapunea peste mirosul de mama pe care si astazi il are.
Cand a murit tata mi-a fost frica sa nu i se intample ceva. Plangea neobosita de doua zile si nu intelegeam ce momente mai regreta intr-o viata atat de chinuita. Pe urma am inteles ca-si plangea esecurile, tristetile si neimplinirile pentru care il facea pe el vinovat,isi jelea viata si lungul ei monolog adresat tatei era, de fapt, ultima lor discutie.
Acum e batrana si nu mai are semetia tineretii sau forta maturitatii.E inchisa in universul ingust al gospodariei, cu televizorul si revistele ei ca auxiliare ale unei vieti lineare, parcursa in treptele date de anotimpuri si vreo durere fizica.Stiu ca e respectata de cei din jurul ei, stiu ca n-a vrut sa plece in satul ei pentru ca i s-a parut o tradare a prietenilor si a meseriei , stiu ca e discreta si are priceperea de-a cultiva in timp prietenii, ca are si acum frusrarile copilului crescut de tata vitreg si ca sufletul i se umple de bucurie cand vorbeste despre rudele paternale.
Ma gandesc acum amuzata cat de furioasa eram pe ea cand in vara lui 1982 m-a supus unui"supliciu" : am invatat sa gatesc. Tenacitatea ei a invins si marturisesc ca inca gateste mai bine decat mine. Placinta ei cu branza este irepetabila, orice -ar zice alte mamici!
Au fost multi ani grei pentru ea si pentru mine cand ne-am intalnit numai ca sa facem schimb de nefericiri, au fost perioade cand am simtit ocrotirea ei, e acum o vreme cand , mai inteleapta fiind, incerc sa nu-i repet greselile si sa-i copiez atitudinile. Si , chiar daca mai fac eu pe batoasa in fata ei ,inca mai invat de la ea...
Desertul asteptarii ratate
Exista cuvinte cu destine remarcabile.Am descoperit asta cand prin primavara am recitit de vreo patru ori toate "Momentele si schitele"caragialiene. Urmaream cu infrigurare semnificatiile unui cuvant oarecare dealtfel dar care acolo capata nuante speciale- infam .
Zilele trecute un alt cuvant s-a oprit o secunda din tavalugul discursului convorbitoarei mele- plafonare. Ea il folosea in contextul in care , renuntand la o functie in care stationa de un deceniu, intoarcerea la locul initial de munca ar aduce cu ea si plafonarea, lipsa provocarilor, lancezeala, nostalgia dupa aerul rarefiat al elitei, un restart neasteptat si , mai ales, nedorit, adica un fel de ratare. Eu, care stationasem in acest loc nedorit de ea si lasasem sa treaca peste mine acelasi deceniu dar fara faptele ei marete, am ripostat slab spunandu-i ca nici la nivelul meu provocarile nu lipsesc, n-ai timp sa te plictisesti si ca , daca-ti doresti cu adevarat, nu trebuie sa ajungi sus ca sa-ti dovedesti cat de bun esti. E bine sa te stii omul potrivit la locul potrivit, sa stii ca tu sfintesti locul si ca nu durata mentinerii tale explica valoarea ta ci ceea ce lasi in urma ta: fapte marunte dar necesare, pasi mici pe care trebuie sa-i faca cineva pentru ca uriasii de deasupra ta sa aiba in numele cui sa vorbeasca, sa se laude, un fel de clacasi neimortalizati de Baba, deci o ratare asumata.
Azi , dupa un rastimp de gandire si stimulata de"Desertul tatarilor " al lui Buzzati ,nu ma pot opri sa nu-mi reevaluez viata, mai ales cea profesionala. Ca si protagonistul romanului, traiesc de doua decenii intr-o sare de asteptare permanenta nu a lui Godot ci a "tatarilor", a unei provocari care sa dea un rost rutinei profesionale zilnice .Duratele temporale sunt amortite intr-un spatiu in care muncesti fara zabava pentru ca toate curgerile de tineri prin scoala sunt de neoprit . Anii trec, generatiile scolare se perinda zgomotos, spui aceleasi si aceleasi lucruri cu alte tonalitati, sinonimizezi, devii volens nolens linear, socialul cu saracia lui iti mai duce mintea de la ecuatii si grafice la cosul zilnic si retetele medicale, si tu tot "magister dixit" ramai...Si te uiti in departare dupa fiecare generatie pe care o scoti la liman si astepti sa vina si randul tau sa infloresti ca fostii elevi care vin si-ti povestesc ispravile lor marete . "Si dumneavoastra, doamna profesoara? , Cum ma stii, tot la scoala..."Si momentul tau de glorie tot nu se arata, si tu simti ca ai putea sa faci mai multe pentru tine , pentru spiritul tau, ca n-ai citit atat toata viata ca sa tii discursuri fulminante duminica seara in gradina de vara din centrul orasului.
Si, desi in urma cu ceva ani , venisei cu ganduri de evolutie personala si asteptai recunostinta de la cei carora le-ai schimbat destinul, spre tine nu se intoarce nimic decat uitarea, o ratare lenta si nedureroasa pe care o confuzi cu rutina, rostul tau, datorie, necesitate, constiinta impacata, constiinta profesionala si sociala, statut debil de intelectual de provincie. Si stropul de speranta ca tu o sa inventezi a doua oara roata si resorturile unei ambitii interioare te-au dus sus, dar nu destul de sus, nu acolo unde ai fi putut sa ajungi daca...
De cand cu criza si scaderea salariilor si globalizarea ce impinge varsta de pensionare spre 65 de ani, umbla o vorba prin cancelarii - ultima zi de munca, prima zi in cimitir. La fel ca la Mann si Buzzati cu moartea nu te pui si aceasta este singurul orizont de asteptare la care avem acces.
Zilele trecute un alt cuvant s-a oprit o secunda din tavalugul discursului convorbitoarei mele- plafonare. Ea il folosea in contextul in care , renuntand la o functie in care stationa de un deceniu, intoarcerea la locul initial de munca ar aduce cu ea si plafonarea, lipsa provocarilor, lancezeala, nostalgia dupa aerul rarefiat al elitei, un restart neasteptat si , mai ales, nedorit, adica un fel de ratare. Eu, care stationasem in acest loc nedorit de ea si lasasem sa treaca peste mine acelasi deceniu dar fara faptele ei marete, am ripostat slab spunandu-i ca nici la nivelul meu provocarile nu lipsesc, n-ai timp sa te plictisesti si ca , daca-ti doresti cu adevarat, nu trebuie sa ajungi sus ca sa-ti dovedesti cat de bun esti. E bine sa te stii omul potrivit la locul potrivit, sa stii ca tu sfintesti locul si ca nu durata mentinerii tale explica valoarea ta ci ceea ce lasi in urma ta: fapte marunte dar necesare, pasi mici pe care trebuie sa-i faca cineva pentru ca uriasii de deasupra ta sa aiba in numele cui sa vorbeasca, sa se laude, un fel de clacasi neimortalizati de Baba, deci o ratare asumata.
Azi , dupa un rastimp de gandire si stimulata de"Desertul tatarilor " al lui Buzzati ,nu ma pot opri sa nu-mi reevaluez viata, mai ales cea profesionala. Ca si protagonistul romanului, traiesc de doua decenii intr-o sare de asteptare permanenta nu a lui Godot ci a "tatarilor", a unei provocari care sa dea un rost rutinei profesionale zilnice .Duratele temporale sunt amortite intr-un spatiu in care muncesti fara zabava pentru ca toate curgerile de tineri prin scoala sunt de neoprit . Anii trec, generatiile scolare se perinda zgomotos, spui aceleasi si aceleasi lucruri cu alte tonalitati, sinonimizezi, devii volens nolens linear, socialul cu saracia lui iti mai duce mintea de la ecuatii si grafice la cosul zilnic si retetele medicale, si tu tot "magister dixit" ramai...Si te uiti in departare dupa fiecare generatie pe care o scoti la liman si astepti sa vina si randul tau sa infloresti ca fostii elevi care vin si-ti povestesc ispravile lor marete . "Si dumneavoastra, doamna profesoara? , Cum ma stii, tot la scoala..."Si momentul tau de glorie tot nu se arata, si tu simti ca ai putea sa faci mai multe pentru tine , pentru spiritul tau, ca n-ai citit atat toata viata ca sa tii discursuri fulminante duminica seara in gradina de vara din centrul orasului.
Si, desi in urma cu ceva ani , venisei cu ganduri de evolutie personala si asteptai recunostinta de la cei carora le-ai schimbat destinul, spre tine nu se intoarce nimic decat uitarea, o ratare lenta si nedureroasa pe care o confuzi cu rutina, rostul tau, datorie, necesitate, constiinta impacata, constiinta profesionala si sociala, statut debil de intelectual de provincie. Si stropul de speranta ca tu o sa inventezi a doua oara roata si resorturile unei ambitii interioare te-au dus sus, dar nu destul de sus, nu acolo unde ai fi putut sa ajungi daca...
De cand cu criza si scaderea salariilor si globalizarea ce impinge varsta de pensionare spre 65 de ani, umbla o vorba prin cancelarii - ultima zi de munca, prima zi in cimitir. La fel ca la Mann si Buzzati cu moartea nu te pui si aceasta este singurul orizont de asteptare la care avem acces.
Fals tratat de prietenie
Este o mare si inutila prostie din partea ta daca incerci sa te faci util celorlalti. Contrar celor spuse de Steinbeck cum ca nu exista fericire mai mare pentru oameni decat sa se faca folositori pentru ceilalti, cultura civica postmoderna ne invata ca e mai bine sa stai relaxat la locul tau si sa-i lasi pe ceilalti sa-si descurce problemele pe care ei insisi si le-au creat.
Intelepciunea populara spune ca facerea de bine e de fapt un bumerang ce se intoarce cu viteza dubla spre cel care s-a visat salvatorul cuiva. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu recunostinta se transforma in repros sau, mai rau, in tradare, iar consecintele interventiei tale le suporti tu, bunule si prostule samaritean, tu care ai avut pentru 5 minute constiinta faptei bune.
Nu indemn la egoism sau nepasare, Doamne fereste, dar cred ca e mai sanatos pentru fiecare
daca s-ar aventura in actiuni de voluntariat al relatiilor umane numai la rugamintea sau dorinta celui/celor in cauza. E ca in povestea cu "dragoste cu sila nu se poate", mai bine stai pe margine si incerci din rasputeri ca lasitatea sau iresponsabilitatea cu care ceilalti isi rezolva problemele lor sa nu te afecteze pe tine. E atitudine de prostie intruchipata sa-ti lasi balta propria viata, interese, evenimente si oportunitati ca sa salvezi tu casnicia/relatia/afacerea cuiva care, dupa ce se vede cu sacii in caruta sa nu-si mai amintesca ce-ai facut decat daca ii reprosezi asta si care iti arunca nepasator si egoist peste umar "da' ce , ma , io n-as fi facut la fel pentru tine?", uitand ca tu niciodata nu l-ai pus intr-o situatie asemanatoare.
Iar cealalta poveste biblica prin care , asemenea inaintemergatorului divin, sa intorci si celalalt obraz dupa ce primul e deja ferfenita , mi se pare pe langa faptul ca e o inadecvare naiva la vremurile in care traim ,dar si aduce un oarecare risc existential . D-alde Maica Tereza nu se nasc in fiecare zi de joi si camasa personala e mai apropiata decat tricoul cu imaginea edenului din vitrina bisericii.
Omul e bine "sa-si cultive gradina personala": citesti , iubesti , descoperi natura , ai grija sa-ti cresti o familie frumoasa si sanatoasa moral, iti sadesti si cresti vise, aspiratii, iti conturezi varsta intelectuala si afectiva, iti cultivi spiritul si cauti armonia cu sine si cu universul. Si indemna-i si pe ceilalti sa faca la fel. Singuri !
Intelepciunea populara spune ca facerea de bine e de fapt un bumerang ce se intoarce cu viteza dubla spre cel care s-a visat salvatorul cuiva. Pentru ca mai devreme sau mai tarziu recunostinta se transforma in repros sau, mai rau, in tradare, iar consecintele interventiei tale le suporti tu, bunule si prostule samaritean, tu care ai avut pentru 5 minute constiinta faptei bune.
Nu indemn la egoism sau nepasare, Doamne fereste, dar cred ca e mai sanatos pentru fiecare
daca s-ar aventura in actiuni de voluntariat al relatiilor umane numai la rugamintea sau dorinta celui/celor in cauza. E ca in povestea cu "dragoste cu sila nu se poate", mai bine stai pe margine si incerci din rasputeri ca lasitatea sau iresponsabilitatea cu care ceilalti isi rezolva problemele lor sa nu te afecteze pe tine. E atitudine de prostie intruchipata sa-ti lasi balta propria viata, interese, evenimente si oportunitati ca sa salvezi tu casnicia/relatia/afacerea cuiva care, dupa ce se vede cu sacii in caruta sa nu-si mai amintesca ce-ai facut decat daca ii reprosezi asta si care iti arunca nepasator si egoist peste umar "da' ce , ma , io n-as fi facut la fel pentru tine?", uitand ca tu niciodata nu l-ai pus intr-o situatie asemanatoare.
Iar cealalta poveste biblica prin care , asemenea inaintemergatorului divin, sa intorci si celalalt obraz dupa ce primul e deja ferfenita , mi se pare pe langa faptul ca e o inadecvare naiva la vremurile in care traim ,dar si aduce un oarecare risc existential . D-alde Maica Tereza nu se nasc in fiecare zi de joi si camasa personala e mai apropiata decat tricoul cu imaginea edenului din vitrina bisericii.
Omul e bine "sa-si cultive gradina personala": citesti , iubesti , descoperi natura , ai grija sa-ti cresti o familie frumoasa si sanatoasa moral, iti sadesti si cresti vise, aspiratii, iti conturezi varsta intelectuala si afectiva, iti cultivi spiritul si cauti armonia cu sine si cu universul. Si indemna-i si pe ceilalti sa faca la fel. Singuri !
luni, 20 august 2012
Aventuri in casa noastra!
Consider ca decorarea unei case, a caminului unei familii, nu trebuie lasata la indemana unui specialist decat in masura in care acesta directioneaza dpdv estetic sau calitativ amenajarea in cauza.
Este o adevarata moda acum sa consulti specialisti sau , in lipsa de bani, reviste de specialitate care sa-ti ofere ideile cele mai trendy sau cele mai chic . De la banala "Practic in casa/gradina" pana la site-uri , de la sfaturi date de massmedia prin emisiuni-tip pana la exemplele usor snoabe date de vedetele autohtone bagate in seama de vreo reporterita avida de subiecte mondene, toate iti ofera un evantai atat de larg de idei incat inevitabil ajungi ca mine care, intr-o seara placuta dealtfel, am pornit cautarea internauta antimonocromatism, ca dupa 2 ore sa devin pro...
Sunt unii, mai ales de gen masculin, care cred ca o locuinta trebuie sa fie cat mai simpla cu putinta. Sufrageria sa aiba o plasma imensa si o canapea (eventual coltar) cu masuta aferenta pentru scrumiera din dotare si paharele pentru sprit. Dormitorul sa aiba numai un pat si un sifonier micut("la ce-ti trebuie atatea boarfe?De ce mai speli saptamanal?!), iar restul un gooool imens ca in capul si in spiritul lui. Ca altfel se sufoca masculul in cautarea libertatii din jungla abia parasita. Iar bucataria sa ne incante numai cu aragazul si frigiderul imens laolalta cu 2 scaune si o masa adusa direct din padure...
Altii cred ca e o prostie sa pastrezi suvenirurile cumparate in concedii sau cadourile ce au fost aduse tocmai pentru a umple un gol in amenajare. "Ce dragut/a e!Ce bine i-ar sta aici!", zice ea."Ce porcarie!Cui o facem cadou?" zice el. Are dreptate! Cine ar aprecia un mic goblen sau un obiect de artizanat pe rafturile bibliotecii cand la fel de bine putem lipi cu scoci pe peretele dormitorului clasamentul diviziei C la tzurca?!
Cata alerta a gospodinei care alearga cu micile ei economii ca o data pe an sa refaca macar partial coloritul locuintei vrand s-o inveselesca cu o perdea noua , o vaza cu flori mai vii, redecorarea unor rame stravechi..."Observi ceva nou, iubitule?" intreaba ea nerabdatoare ca stapanul iglu-ului sa -si coboare privirea-i princiara si spre covorul pe care-si taraste papucii de casa. Ochii lui orbiti de curatenia ei matrimoniala se mijesc spasmodic sa inhate vreun obiect pretios pe care ea a cheltuit banii casei. Fineturile nu-s pentru el. El nu zareste noua culoare trandafirie a dormitorului, nici abajurul nou dinspre balcon, nici perdeluta delicata vernil pe langa care trece spre baie...
Pentru cei enumerati mai sus am o propunere : sa scoatem tot din casa, absolut tot, chiar si pe membrii familiei, iar pe un perete, cel de la rasarit eventual, sa troneze acele tablouri interbelice cusute de bunicile noastre, stiti, acelea cu busturile lui si ei, sub care sa fie cusute nu deja celebrele"O familie fericita" sau "Dumnezeu sa ne ocroteasca", ci "Casa goala caut familie".
Este o adevarata moda acum sa consulti specialisti sau , in lipsa de bani, reviste de specialitate care sa-ti ofere ideile cele mai trendy sau cele mai chic . De la banala "Practic in casa/gradina" pana la site-uri , de la sfaturi date de massmedia prin emisiuni-tip pana la exemplele usor snoabe date de vedetele autohtone bagate in seama de vreo reporterita avida de subiecte mondene, toate iti ofera un evantai atat de larg de idei incat inevitabil ajungi ca mine care, intr-o seara placuta dealtfel, am pornit cautarea internauta antimonocromatism, ca dupa 2 ore sa devin pro...
Sunt unii, mai ales de gen masculin, care cred ca o locuinta trebuie sa fie cat mai simpla cu putinta. Sufrageria sa aiba o plasma imensa si o canapea (eventual coltar) cu masuta aferenta pentru scrumiera din dotare si paharele pentru sprit. Dormitorul sa aiba numai un pat si un sifonier micut("la ce-ti trebuie atatea boarfe?De ce mai speli saptamanal?!), iar restul un gooool imens ca in capul si in spiritul lui. Ca altfel se sufoca masculul in cautarea libertatii din jungla abia parasita. Iar bucataria sa ne incante numai cu aragazul si frigiderul imens laolalta cu 2 scaune si o masa adusa direct din padure...
Altii cred ca e o prostie sa pastrezi suvenirurile cumparate in concedii sau cadourile ce au fost aduse tocmai pentru a umple un gol in amenajare. "Ce dragut/a e!Ce bine i-ar sta aici!", zice ea."Ce porcarie!Cui o facem cadou?" zice el. Are dreptate! Cine ar aprecia un mic goblen sau un obiect de artizanat pe rafturile bibliotecii cand la fel de bine putem lipi cu scoci pe peretele dormitorului clasamentul diviziei C la tzurca?!
Cata alerta a gospodinei care alearga cu micile ei economii ca o data pe an sa refaca macar partial coloritul locuintei vrand s-o inveselesca cu o perdea noua , o vaza cu flori mai vii, redecorarea unor rame stravechi..."Observi ceva nou, iubitule?" intreaba ea nerabdatoare ca stapanul iglu-ului sa -si coboare privirea-i princiara si spre covorul pe care-si taraste papucii de casa. Ochii lui orbiti de curatenia ei matrimoniala se mijesc spasmodic sa inhate vreun obiect pretios pe care ea a cheltuit banii casei. Fineturile nu-s pentru el. El nu zareste noua culoare trandafirie a dormitorului, nici abajurul nou dinspre balcon, nici perdeluta delicata vernil pe langa care trece spre baie...
Pentru cei enumerati mai sus am o propunere : sa scoatem tot din casa, absolut tot, chiar si pe membrii familiei, iar pe un perete, cel de la rasarit eventual, sa troneze acele tablouri interbelice cusute de bunicile noastre, stiti, acelea cu busturile lui si ei, sub care sa fie cusute nu deja celebrele"O familie fericita" sau "Dumnezeu sa ne ocroteasca", ci "Casa goala caut familie".
vineri, 17 august 2012
Insectar uman
Intalnesc din ce in ce mai putini oameni interesanti, speciali . Probabil ca asteptarile mele sunt inalte, pretentioase si nu se multumesc cu clisee. Sau poate n-ar mai trebui sa caut neaparat ineditul. Dar ma plictisesc atat de tare.....
Nu mai vreau sa stau intr-un grup in care discutia e monopolizata de 2-3 indivizi care socotesc motivul intalnirii noastre audierea amintirilor lor dintr-o copilarie sau adolescenta nu foarte indepartate si care au pretentia ca sunt amuzanti , poate chiar exemplari. Toti am trecut prin intamplari mai mult sau mai putin amuzante dar nu le bagam pe gatul celorlalti din lipsa acuta de subiecte. Cat de egoist sa fii sa nu-ti dai seama ca ceilalti se plictisesc, ar dori si ei sa spuna ceva iar tu nu-i ajuti deloc blocand discutia intr-un punct care-ti convine sau cu care esti obisnuit. Sunt de compatimit astfel de convivi care -si cultiva propria personalitate in spatii publice;frustrarile adunate acasa erup pe terase.
Nu-mi plac oamenii care vorbesc mai mult de un sfert de ora despre cat de speciali sunt ei si care nu se trezesc din starea de autocontemplare. Am ascultat deunazi o doamna care timp de o ora(!) mi-a vorbit despre cat de minunata era ea cand avea nu stiu ce functie de conducere : amanunte care ma plictiseau, detalii ciudate pe care n-aveam chef sa le contracarez pentru ca impresia generala era de suvoi lingvistic ce cadea peste mine murandu-ma . Ne-am despartit , eu nauca, ea incantata ca mi-a demonstrat ce-a vrut. Zilele urmatoare am evitat-o cu discretie.
Si mai de evitat sunt cei care dau de inteles despre ei ca sunt atipici, tu iti arati interesul pentru individualitatea lor si apoi descoperi marea dezamagire, o fasaiala de idee pe care au poleit-o bine de tot.Apropo, se poarta azi hobby-uri de sezon si nu esti cool decat daca te echipezi ca atare.
In sfarsit , nu-mi plac oamenii care vor sa-ti devina familiari cat mai repede posibil. Te tutuiesc din prima, te fac complice la starile sau sentimentele lor, devii brusc posesorul unor secrete de familie, isi barfesc/ironizeaza partenerii de fata, in mijlocul unei discutii se intorc spre tine si-ti povestesc o intamplare intima dar , dupa parerea lor, exemplara.Se poarta acum sa fii cat mai deschis, sa empatizezi musai cu ceilalti, sa nu cumva sa provoci vreo discutie mai controversata pentru ca "nu-i frumos, ne-am adunat aici sa ne simtim bine, nu mai conteaza ca unii mai spun ineptii!".
Fauna umana este diversa , colorata si "fara numar". La Bruyere ar fi avut despre ce sa scrie, La Fontaine ar fi avut ce sa caricaturizeze. Noroc cu Baiesu al nostru! Traim nu numai in lumea lui Caragiale, dar si in cea a Tantei si a lui Costel!
Nu mai vreau sa stau intr-un grup in care discutia e monopolizata de 2-3 indivizi care socotesc motivul intalnirii noastre audierea amintirilor lor dintr-o copilarie sau adolescenta nu foarte indepartate si care au pretentia ca sunt amuzanti , poate chiar exemplari. Toti am trecut prin intamplari mai mult sau mai putin amuzante dar nu le bagam pe gatul celorlalti din lipsa acuta de subiecte. Cat de egoist sa fii sa nu-ti dai seama ca ceilalti se plictisesc, ar dori si ei sa spuna ceva iar tu nu-i ajuti deloc blocand discutia intr-un punct care-ti convine sau cu care esti obisnuit. Sunt de compatimit astfel de convivi care -si cultiva propria personalitate in spatii publice;frustrarile adunate acasa erup pe terase.
Nu-mi plac oamenii care vorbesc mai mult de un sfert de ora despre cat de speciali sunt ei si care nu se trezesc din starea de autocontemplare. Am ascultat deunazi o doamna care timp de o ora(!) mi-a vorbit despre cat de minunata era ea cand avea nu stiu ce functie de conducere : amanunte care ma plictiseau, detalii ciudate pe care n-aveam chef sa le contracarez pentru ca impresia generala era de suvoi lingvistic ce cadea peste mine murandu-ma . Ne-am despartit , eu nauca, ea incantata ca mi-a demonstrat ce-a vrut. Zilele urmatoare am evitat-o cu discretie.
Si mai de evitat sunt cei care dau de inteles despre ei ca sunt atipici, tu iti arati interesul pentru individualitatea lor si apoi descoperi marea dezamagire, o fasaiala de idee pe care au poleit-o bine de tot.Apropo, se poarta azi hobby-uri de sezon si nu esti cool decat daca te echipezi ca atare.
In sfarsit , nu-mi plac oamenii care vor sa-ti devina familiari cat mai repede posibil. Te tutuiesc din prima, te fac complice la starile sau sentimentele lor, devii brusc posesorul unor secrete de familie, isi barfesc/ironizeaza partenerii de fata, in mijlocul unei discutii se intorc spre tine si-ti povestesc o intamplare intima dar , dupa parerea lor, exemplara.Se poarta acum sa fii cat mai deschis, sa empatizezi musai cu ceilalti, sa nu cumva sa provoci vreo discutie mai controversata pentru ca "nu-i frumos, ne-am adunat aici sa ne simtim bine, nu mai conteaza ca unii mai spun ineptii!".
Fauna umana este diversa , colorata si "fara numar". La Bruyere ar fi avut despre ce sa scrie, La Fontaine ar fi avut ce sa caricaturizeze. Noroc cu Baiesu al nostru! Traim nu numai in lumea lui Caragiale, dar si in cea a Tantei si a lui Costel!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)