Toate panzele sus, XII B!

       Dintotdeauna am fost o noctambula. Citesc , invat, inventez orice noaptea. Ba mai mult, dupa o noapte nedormita integral sau partial sunt extrem de surescitata , dar in sens pozitiv. Ma misc ideatic cu usurinta, imi vin idei ca la tonomat, pe cand , daca dorm mai mult , sunt inceata, stangace si  ma adaptez greu la o realitate binecunoscuta.
      Dar de multa vreme n-am rupt noaptea in doua: sa adorm si apoi sa ma trezesc, sa merg undeva in afara casei, sa ma intorc si sa adorm la loc. Am facut asta in noaptea balului absolventilor, cedand la rugamintile lor de a fi acolo fie si numai pentru doua ore.
      Cand la ora 1 din noapte pupila mea didactica Flori Paica a dat desteptarea , m-am fastacit de parca trebuia sa merg la vreun examen. Venise si Roxana care se uita la mine asteptand vreun discurs pompos cand de fapt eu eram rupta de oboseala si incoerenta in orice.
      Odata ajunse la destinatie , ma astepta o surpriza, sau poate mai multe .Eu le pregatisem numai una. Ei facusera un filmulet in care montasera momente frumoase din anii liceului, poze ale lor care aratau abracadabrant cat de mult li se schimbasera trasaturile fizice, eu nedandu-mi seama decat de schimbarile intelectuale. Se adunasera toti din generatia lor curiosi ( eram mandra ca tocmai ai mei fusesera cei mai inventivi dintre toti) si treptat ne-a cuprins pe toti emotia despartirii .M-am obisnuit de atatea generatii sa-i las sa zboare departe de mine ,asa cum nu ma supar daca nu mai dau semne de viata dupa aceea. Viitorul lor e firesc sa fie mai important decat un trecut asimilat altor trecuturi...
        Avertizata ca surpriza are legatura cu mine (cele mai multe instantanee erau din orele mele) , am pregatit pentru fiecare o foaie pe care scrisesem trasatura definitorie astfel incat asezate intr-o anumita ordine din initialele lor  avea sa iasa indemnul :" Romania,  Europa ,pazea ca venim!".
      In fine, cand momentul de remember a trecut, am avut ragazul sa-i vad asa cum erau acum, asa cum ajunsesera. Fetele cucuiete erau acum elegante si zvelte in rochiile frumoase, urcate pe tocuri care le dadeau dureri, cei cativa baieti erau pierduti fie in bratele unor necunoscute de la alte clase ori erau accesorii firesti ale colegelor care exersau cu ei pasi cunoscuti sau nu prea de dans. Trecusera anii, se dusesera cu folos si n-aveam de ce sa regret asta , asa cum nu regret eforturile interminabile si indoielile si reprosurile care mi-au devenit ticuri didactice. Faptul usor ludico-indraznet de a primi 5 stele pentru "periculozitate" din partea lor arata ca-mi facusem datoria. Erau 5 stele pentru lucrul bine facut.
     S-au mai dus 4 ani. timpul prezent al discutiilor cu si despre ei va deveni un trecut nostalgic, un imperfect al regretului si tristetii nostalgice (ca sa fim in acord cu raspunsurile pentru bac) si astfel mai adaug o generatie lasata sa plece pe cont propriu in lume si viata , o generatie careia , ca tuturor celorlalte, le smulg mai in gluma, mai in serios promisiunea ca , daca vor ajunge la carma tarii sau a lumii ,sa nu  uite de profesori  si pensiile lor.
    Ma simt asa cum doresc: stoarsa ca un burete, toata esenta mea de profesor a mers spre ei. Sper, ca de fiecare data, sa merite .
    Toate panzele sus, XII B!

Mama de imprumut

       
           In luna mai , pe la mijloc, am avut pentru 4 zile doi copii, unul personal, din dotare de 16 ani si un turc de 17 ani sosit din Izmir intr-un proiect Comenius . Ideea de- a lua un copil strain acasa mi-a venit pe loc , desi recunosc ca de multa vreme ii coceam lui fiu-meu o proba de rezistenta sociala . Intamplarea a facut ca sa gasesc in aceeasi zi copilul disponibil pentru ca o alta familie romana renuntase. Eram atat de incantata ...
         ...incat am uitat cu desavarsire ca in meniul organizat de mine nu trebuia sa se gaseasca porcul...Zis si facut ! Am schimbat tot si am incercat cat am putut mai bine sa-l fac pe Arda sa se simta bine. Am fost atenta la cat mananca, daca-i place, daca il doare ceva, n-am vorbit prea mult cu Dorian in romaneste ca sa nu creada ca avem secrete, l-am dadacit pe-al meu sa -i tina companie, l-am intrebat cate-n luna si in stele astfel ca mesele de seara pe care le luam impreuna se terminau spre miezul noptii.
      I-am oferit numai mancaruri traditionale romanesti (vorba vine, ca stia de pe la ei de pilaf si chiftele), fara fast food-uri orientale, si am cautat insistent cadouri care sa-i aminteasca de noi  . Am apelat la binescunoscutul mit al lui Dracula in care eu personal nu cred , dar turcaletului i-a placut. In ultima seara am descoperit cu stupoare ca el avea voie sa manance si carne de porc deoarece familia lui nu era conservatoare ci destul de europenizata. Si uite asa am ajuns la concluzia ca de multe ori indrazneala te salveaza daca o folosesti la momentul potrivit.
     Imi pare rau pentru stramosii mei ucisi sau jefuiti de stramosii oaspetelui nostru , dar pe cuvant daca am simtit vreo ciuda, cum nici el n-a prididit sa-si ceara scuze ca noi fuseram multa vreme pasalacul alor lui...asta e!
    Iar noaptea de dinaintea plecarii lui a fost memorabila. Era superluna si bravul nostru ienicer era un pic temator si probabil ca atunci ne-am razbunat inaintasii bagand putin spaima in el...in gluma, of course .Sper ca i-a placut la noi,  Dorian mai converseaza cu el pe facebook si a primit o invitatie la el acasa, lucru care m-a bucurat pentru ca mi-ar placea sa-l vad pe fiu-meu mai indraznet si mai globalizator decat am fost eu la anii lui.
     Una peste alta, mi-am descoperit un instinct matern atotcuprinzator,  mi-a placut sa ma interesez de soarta unui copil pe care nu l-am socotit de imprumut ci ca fiind al meu. Cei de la serviciu abia ma asteptau dimineata sa vin si sa le povestesc ce-au mai spus si-au mai facut "copiii"mei. Le placea(cred!)entuziasmul meu si dorinta mea de-a oferi tot unui copil aflat departe de ai lui.
     Reversul? Arda a venit in seara ultima la mine cu un aer firesc si mi-a cerut sfatul asupra hainelor de calatorie. L-am socotit un semn ca a inteles si apreciat grija mea si ca a trecut si el bariera oaspete-gazda. Eram ca si mama lui...

Despre joc cu seriozitate

           Stiu ca este un cliseu actual faptul ca nu reusim la varsta maturitatii sa ne pastram spiritul ludic. Cred ca este in acelasi timp si un paradox deoarece copiii actuali s-au nascut in cea mai mare parte dintre ei obositi, blazati, sastisiti de o viata pe care abia au inceput-o.
          De multe ori nu-i acuz de rigiditate emotionala pentru ca asa au fost educati de niste parinti care au mostenit acest tip de modelare. Aici este acel spirit "comunist"atat de uzitat ca acuzatie. Multi parinti actuali atat urbani cat si rurali ( mai ales urbani)socotesc scoala ca un fel de treapta a unei cladiri uriase( numita viata) pe care nu esti obligat s-o calci apasat ca sa nu cazi, ci o traversezi oricum, in virtutea inertiei. De aceea trec 8 sau 12 ani de scoala si cei de-acasa habar n-au ca odrasla lor are probleme (altele in afara notelor mici si absentelor), daca are sau nu vreo aptitudine sau inclinatie , daca socializeaza sau are obstacole de comunicare . Pentru ei copilul este numai cel de acasa neluand in calcul si celelalte spatii publice in care acesta actioneaza.  De aceea cred si o  declar si in fata copiilor ca ei sunt de fapt rodul spectaculos sau repetent al  preocuparilor reale ale parintilor.
         Tot timpul scoala ofera pretexte variate asociate ludicului . Nu se diminueaza autoritatea didactica si nici nu se apropie periculos  catedra si bancile. E necesara totusi o compatibilitate emotionala, atitudinala si sociala intre adult si copiii sceptici ca acesta i-ar putea lua in serios prin joc.
        Intai iunie de anul acesta nu s-a deosebit cu nimic de aceeasi zi din anii precedenti. Eu sunt aceeasi, numai "ei" sunt altii. Am facut cu ai mei planuri de vizionare de desene animate si, la intrebarea ce film alegem , am raspuns fara ezitare "Pisicile aristocrate", fara sa stiu ca seara una dintre antene programase acelasi film . Obisnuiti cu filmele cu care i-am indopat de 3 ani , au primit detasati ideea cinefila dar au fost cei mai copiii de cand ii cunosc. Ma uitam pe furis la ei si toti erau tintuiti cu ochii pe ecran, radeau cu placere si zgomot, redescoperisera copilaria si fericirea momentului, aveau bogatia sufletesca sa solidarizeze  cu personajele , sa anticipeze raul , iesisera din carapacea obtuzitatii si apatiei cotidiene. Am ras laolalta cu ei si glasurile lor cristaline au acoperit vocea mea sugrumata de emotie.
        Copii dornici de joc si joaca, stand cuminti si curiosi sa vada ce spun, susotind scurt , intorcandu-se grabiti sa nu piarda din nararile mele, gustand glumele si avand simtul umorului, asta am vazut mai tarziu , in aceeasi zi, la alta clasa care a iesit repejor in curtea scolii "sa ne  jucam". Nimeni nu s-a simtit jenat sau prea matur pentru "Tara, tara, vrem ostasi", "Podul de piatra s- daramat"daca m-au vazut ca eu iau in serios totul. Si  la final:"ne mai jucam si la anul?"
      Ziua se incheie cu bobocii de la care am avut surpriza cea mai neplacuta.Tocurile inalte si fustele prea scurte puse special pentru Ziua copilului le-au impiedicat pe "primadone" sa se aplece dupa"batistuta" sau sa rupa sirul inamicilor la jocurile beligerante.Au depus repejor armele si recreatia a venit salvatoare. Oameni si oameni!...
     Am observat de asemenea ca pregatind textul argumntativ pentru bac, la aforismele despre copilarie si joc cliseele si truismele veneau ca grindina vara pe acoperisuri. Rapid si lasand urme distrugatoare. La aceste gauri hade ne vom uita profesori, parinti , opinie publica si nu inteleg de ce ne-am minuna. Noi le-am creat.
     

Calatoria ca pretext de redescoperire

                              



          Traiesc  de aproape doua luni sub impresia minunata pe care mi-a facut-o Ramnicu Valcea.
         Minunile vin cand nu te astepti ca d-aia sunt minuni si  rolul lor e sa te scoata din rutina ta nu numai cotidiana dar si existentiala..Cine sunt si incotro ma indrept ?-asta m-am intrebat la finalul calatoriei ce a avut  ca statie finala orasul cu pricina.
        Ale vietii valuri, vorba poetului, m-au adus la Giurgiu si nu prea m-am intrebat la modul serios unde altundeva m-as vedea traind. Dar acum mi s-a conturat aproape fara voia mea ideea ca altul e orasul ideal pentru mine.
        Ploaia de o zi care ne-a murat pe toti aflati cu treaba prin Ramnicu Valcea nu m-a impiedicat sa vad ca strazile nu sunt inundate de suvoaie , copacii batrani de pe margine par vigurosi si plini de forta, strazile largi , curate , cu case elegante si noi  respirau liniste si boierie, vitrinele mari ale magazinelor de pe bulevarde te imbiau intr-un mod demn, chiar cochet.
       O portiune a centrului intre tribunal si alte cladiri publice seamana izbitor cu piatetele din Roma, mai ales Piata Spania, cu trepte albe de marmura ce duc maiestuos si ascendent catre niste siluete diafane ale unor statui innegrite da mucegai si ploi .Un oras de provincie sebastian, cu terase cochete si linistite, fara pizzerii(!!!), cu 2 mall-uri , dar mai ales cu o atmosfera atat de patriarhala care m-a lecuit de stresul anterior. La lasatul serii, eram singuri pe o strada pustie, curata , fara caini sau betivi in fata carciumilor, intr-un oras cu ferestre luminate si oameni adunati acasa in liniste si bunacuviinta.
     Am trait 3 zile intr-un oras plin de copii inteligenti si oameni ai scolii ambitiosi despre care apoi am povestit la intoarcere. Oameni  ca si noi dar cu un cult al lucrului bine facut care noua ,celor dinspre orient, ne lipseste.Oameni pentru care ziua e tot la fel de lunga , oboseala e la fel de mare si dezamagirile unui sistem care nu-ti ofera recompense pe masura efortului depus  sunt la fel de acute. Si totusi muncesc in continuare stimulati de copiii care nu stateau ca ai nostri, cu picioarele pe speteaza scaunelor si faceau bascalie de toti si de toate ,ci aveau medalii multe atarnate de gaturile firave.
      Gazda noastra a fost Liceul forestier al carui parc dendrologic m-a incantat chiar daca m-am plimbat prin el acompaniata de o ploaie mocaneasca dar calda. In preumblarile prin oras in asteptarea rezultatelor concursului pentru care venisem ,am vizitat Muzeul de istorie care ne-a placut nu neaparat pentru exponate, cat mai ales prin stilul muzeografului  care a inteles minunat ca istoria e o continua poveste pe care trebuie s-o prezinti ca atare celor curiosi sa vada si sa auda . Ne-am despartit de el cu promisiunea unei intalniri peste un an si ne-a raspuns politicos ca spera ca peste un an sa nu mai fie acolo....Pacat!
        Ceea ce mi-a placut cel mai mult insa si m-a facut sa visez la asta a fost Muzeul de arta care e gazduit de casa donata  a unei familii bogate in interbelic. Casa e construita in stil brancovenesc, cu aspect exterior monahal indulcit de ferestrele ogivale acoperite de tesaturi fine dar rezistente de grilaje care pastreaza aceleasi teme si motive si in structura portilor elegante . Situata in spatele Muzeului de istorie pe o stradela cocheta , occidentala. casa adaposteste sculpturi ale lui Oscar Han, picturi de Tonitza si Tatarascu, un chip de copil de Grigorescu si foarte multe opere de arta avand o tema comuna: femeia. Un patefon, un semineu boieresc, mobilier stilizat extrem de elegant si cu un aer de vechi valoros, cu ferestre vitraliate cu motive florale, casa ar putea concura la cochetarie si finetea stilului cu cele de prin capitala .Imaginati-va ca are si o curte interioara cu o mica gradinita de flori, copaci ornamentali in care se aud glasuri de pasarele, cu o expozitie de picturi ale unui contemporan cu evocari urbane dulci ale Sibiului, cu susurul unui izvor mic pierdut ...Senzatiile sunt de rai terestru  si de refuz al intoarcerii la vulgaritatea vulgului.
      Pentru toate acestea si inca altele m-as intoarce oricand si pentru mult timp la Ramnicu Valcea!

Et in Bucovina ergo !

                                                   


                 Multa vreme am ignorat proverbul ce zice despre calatoria esuata la pomul laudat. O demonstratie superficiala ne duce la dezamagirea neasumata dealtfel a neinitiatului idealist care pleaca spre Mecca si se trezeste la Tandarei. Bluf!
               Aveam o dorinta mare de-a ajunge din nou in Bucovina. Mai fusesem intr-un concediu cu cortul in 2006 si ramasesem cu nostalgia unor meleaguri extrem de frumoase, pline de un fel de magie, cu oameni diferiti de regatenii dintre care veneam. Imi amintesc periplul de atunci plin de glume si intamplari placute pe care le-am imortalizat intr-un jurnal de calatorie. De aceea , o plimbare feroviara  spre aceleasi locuri m-a incantat. Am calatorit cu mare drag si bunadispozitie desi incurcate sunt caile cfr-ului autohton.
             Calatoria la comun pe o distanta mare creeaza un fel de solidaritate intre posesorii de bilete scumpe. Sau poate mutrele de profesoare sunt usor de identificat de catre cei din aceeasi tagma. Una peste alta am facut cunostinta din priviri si apoi verbal cu buzoieni, nemteni si bucuresteni care aveau acelasi punct de sosire : gara Campulung Moldovenesc Est.  Interesanta gara ce se numeste de fapt Burdujeni, nume ce mi-a amintit de Coana Chirita lui Alecsandri! Dulce graiul moldovenesc despre care inca mai cred ca se alatura si unor caractere pozitive, prietenoase. Contactul cu oameni diferiti lingvistic ma incanta desi nu mergeam acolo sa fac studii de lrc.
          Dar sa nu uitam proverbul initial, ca doar de acolo am purces in jeluirea noastra. Si uite asa se face ca deorganizarea era bine pusa la punct, moleseala estica era la locul ei , vremea extrem de rece de pe Rarau s-a pogorat si intre zidurile Colegiului militar unde am fost gazduiti/parasiti/pedepsiti/apelpisiti  in vilegiatura noastra..Nu suntem ceva fitosi din fire dar la cele 15 grade din camere si calugarii de pe muntele cu pricina s-ar fi intrebat evlavios ce forme de pocainta indura...Darmite niste copii de gimnaziu si liceu care traversasera tara pentru un concurs despre cele sfinte si care au dat astfel peste cele mai lumesti si , sa ma ierte Sfintii Parinti din care am conspectat cu osardie, cam adevarate..
      Ziua frig in camere, noaptea  unii mai norocosi au primit calorifere care au zapacit sistemul electric neobisnuit cu tropicele, la dusuri frig si apa calda pe baza de inundatie initiala premeditata, iar daca salvarea speram s-o obtinem din preparatele binecunoscute din Baltagul sadovenian, totul s-a dovedit pura speculatie. N-am reusit sa mancam decat mancare de la chioscul liceului...Ce ziceti de macaroane laptoase cu paine (cina), 2 felii de salam si ceai(mic dejun), ciorba la patrat -adica si ciulama(pranz), musaca cenusie si apoasa(cina)?!...
       Ca in orice opera exista si punct culminant . Sau mai multe : concursul s-a dat pe holul liceului  la 13-14 grade, in prima zi jumatate dintre concurenti s-au mutat la pensiuni si dupa concurs au plecat acasa . Am ramas acolo 200 din 500. Onorabilul juriu a fost gazduit asa cum ii sta bine oricarui juriu ministeriabil la hotel si, la festivitatea de premiere unde toti eram invinetiti de frig, ne spune prin gura minunat de dulce a Minei Rusu cat de obositi sunt dupa o noapte de jurizare si ca , daca au fost imperfectiuni in organizare, citez"suferinta ne innobileaza".
      Imi venea sa strig"Huo!!!!!!!"nu pentru mine ci pentru copiii pe care-i carasem dupa mine pana la Cuca Macaii ca sa le aud pe mandrele Rusu si Petrache din minister cum ne dau lectii de morala si smerenie ! Oricum, m-am racorit acolo atat la propriu(rar mi-a fost dat sa indur nepregatita asemenea frig si delasare) ,cat si la figurat (sunt cap de lista la persona non grata).
    Dar am ramas cu o interogatie inca retorica . Putini profesori s-au aratat indignati de conditii (cei din Iasi, Neamt ne-au taxat ca fitosi) , in excursia pregatita pe Rarau nimeni n-a pus intrebari de organizare si ne-am trezit dupa 4 ore de mers pe un drum din ce in ce mai noroios ca ora de intoarcere e 23 si ca exista doar 1 lanterna. Drept pentru care noi si alte 2 judete ne-am intors iar ceilalti ca la un semnal au pornit asemenea unei turme. Aici intervine dilema mea: supusenia de turma , obedienta sau increderea totala intr-o organizare ce lasa de dorit cu toata bunavointa naratoarei de fata?
     In rest , Bucovina e minunata , cu case atat de frumoase ce arata stapani gospodari, curatenie , oameni trebaluind prin curti nu stand la poarta ca in sud, oras frumos dar sarac(aproape fiecare bloc avea la parter magazine second hand sau cu ieftinaturi), multe flori, oameni ca peste tot(ba cu vorba dulce , ba repeziti), oameni facand politica(era campanie electorala), oameni saraci economic dar bogati sufleteste. La plecare, intalnim elevi ai liceului si-i compatimim prieteneste pentru conditiile in care sunt obligati sa stea . Raspunsul lor ne-a dat de gandit:"Dar sunt conditii foarte bune, se putea si mai rau!"...Judecati voi eu ca eu nu mai stiu ce sa cred: modestie sau prostie?
    Si pentru fiecare dintre raspunsuri am o alta intrebare :avem vreo sansa sa ducem tara asta undeva?si daca da, unde?